Ce reprezintă așadar visul, ne întrebăm cu toții și, firește cu legitimă curiozitate. Ce alt- ceva decât seria de imagini, predominent vizuale, cu grade variabile de coerență, de cele mai multe ori dezorganizate, bizare, și uneori chiar halucinante care apar în condițiile somnului. Momentele de conștiință onirică (în limba greacă oneiros însemnînd vis), adică acelea care țin de vis, sînt specifice prin desfășurarea extrem de rapidă a imaginilor, prin gradul înalt de participare afectivă, prin maniera de combinare cu totul neobișnuită a imaginilor și ideilor ca și prin impresia pregnantă de inedit și de inactual pe care ne-o sugerează.
Este apoi interesant de știut că visul, respectiv suita dezorganizată de imagini și de idei, ce apar în conștiința somnului, de care am vorbit mai sus, reprezintă o componentă obligatorie a vieții, din moment de un individ în vîrstă de 60 de ani, de exemplu, visează în timpul som- nului și în intervalul de timp care îi revine acestuia nu mai puțin de 5 ani. Somnului, după cum știm deja, li revine aproximativ o treime din existența noastră și- rețineți! – în jur de un sfert din acest lung interval de timp este traversat de vise. Mai precis: visul nocturn, adică acela obișnuit, ocupă circa 12% din întreaga noastră existență. Calcule de mare precizie ne demon- strează că aproximativ o sută de minute în medie pe noapte sîntem gazdele acestui straniu vizitator care este visul. Deci, fără ca noi să realizăm aceasta, aproximativ în jur de două ore din fiecare noapte, trăim în lumea onirica a simbolurilor. Practic nu există somn fărd de vise. Absolut toți oamenii normali visează dar, din nefericire, enorma majoritate a viselor se pierd în noapte și, implicit în uitare, ceea ce după cum vom vedea mai tirziu, reprezintă o pierdere importantă atît pentru individ, in particular cit și pentru știință în general. Se pare că la originea viselor stau dezinhibări ale unor urme din scoarta cerebrală. Cel putin aceasta este părerea cunoscutului fiziolog rus de care am mai vorbit în prima parte a acestei cărți, Ivan Petrovici Pavlov, laurea- tul Premiului Nobel pentru medicină și fiziologie din anul 1904.
O caracteristică definitorie a viselor ține de faptul că ele survin în condiții de somn paradoxal, așadar superficial. O altă asemenea caracteristică ține de un alt fapt, și anume că visele au ca indicatori mișcări oculare rapide și concomitente. Observații efectuate pe această linie, absolut întîmplătoare, de către psihologul american Kleitman, și asta pe la mijlocul secolului de față, mai precis în 1952, au dus la această epocală descoperire, care a deschis noi orizonturi și noi tărîmuri de investigație în domeniul tehnicii experimentale vizind somnul în general și visul în particular. Sus numitul ca și asistentul său, Azerinski, cu care a observat mișcările mentionate ale globilor oculari, pe cind studiau somnul copiilor mici, și-au propus să le studieze pe acestea în mod mai detaliat în laboratorul de somn de pe lîngă Universitatea din Chicago, S.U.A., fixînd în acest scop pe genele copiilor scufundați în somn, capetele unor conductoare minuscule și, timp de mai multe nopți au urmărit atent cum se mișcă în somn pleoapele copiilor studiați. Aparatele înregistratoare ale acestor mișcări au indicat, de câteva ori pe noapte, lungi perioade de activitate a muschilor oculari, cu pauze între ele de 3-50 de minute. De la bun început Kleitman a bănuit că aceste mișcări ar avea o legătură cu visele. Pentru a-și întări însă convingerile pe această linie, el și-a extins experiențele și asupra adulților. Și, de fiecare dată, cînd aparatele de măsură înregistrau o mișcare a ochilor, el își trezea subiecții în cauză care, aproape toți, îi confirmau faptul că tocmai avuseseră un vis. Tot pe această cale, Kleitman a mai stabilit faptul că toti subiecții din această fază de somn, pe care el a denumit-o, după cum am mai precizat fază REM (abrevierea cuvintelor englezești „rapid eye movements”, adică mișcări rapide ale ochilor) prezintă variate modificări în activitatea organismului și anume: În primul rînd, este de semnalat o relaxare totală a organismului și, în speță a musculaturii sale. În al doilea mișcări rapide ale ochilor. În al treilea o intensă activitate cerebrală care poate fi obiectivată pe calea electroencefalografului, care se aseamănă în parte cu activitatea organismului din starea de veghe. În al patrulea prin modificări ale tensiunii arteriale și ale pulsului și, în sfirșit în al cincilea rînd, prin amplificarea ritmului respirator, ceea ce se soldează automat cu creșterea consumului de oxigen.
Tot electroencefalograful ne mai obiectivizează faptul cum în faza paradoxală de somn, adică în aceea cu vise, subiecții trec de fiecare dată dintr-o stare de inconștiență profundă – – stare caracterizind somnul profund sau de tip delta. la starea de somn superficial. Descoperirea acestor așa-numite mișcări „trădătoare” ale ochilor la omul dormind, și care exteriorizează instalarea somnului paradoxal și implicit apariția viselor, a îngăduit cercetătorilor de specialitate să elucideze multe din enigmele somnului și mai ales ale visului. Aceste cercetări care au produs o legitimă senzație la vremea lor, nu și-au spus încă ultimul cuvint, si este de presupus că în viitor vom mai înregistra progrese în acest domeniu.
Indiferent însă de aceste aspecte, este important de subliniat faptul, asta apropo de vis, co acesta scapă cu desăvîrșire voinței și responsobilității subiectului, și asta tocmai pentru ca dramaturgia nocturnd este spontană și necontro labilă. De asemenea, mai este important de subliniat și un altul, și anume că în vis sentimentul de identitate, se poate dizolva, iar uneori chiar complet. În acest sens, nu trebuie să ne surprindă visul pe care l-a avut un cărturar din China antică, și anume Ciuang-Ceu, vis în virtutea căruia el nu știa exact dacă el este acela care a visat că este fluture, sau, dimpotrivă, că fluturele la rindul său a visat că este Ciuang-Ceu. Și tot apropo de vis, mulți nu cunosc faptul că aceasta este tot atit de necesar organismului și pentru echilibrul său functional precum este hrana, oxigenul și somnul. În esență, alternarea dintre starea de totală relaxare și aceea de tensiune psihică extremă, pe care o mijlocește visul reprezintă o funcție absolut vitală a organismului. Numai moartea și dementa pot desfiinta această alternantă.
Analizînd în continuare funcțiile visului vom preciza că acesta mai îndeplinește și o importantă funcție de vidanjare, adică de golire și de evacuare a impulsurilor reprimate din timpul activităților diurne. În aceeași măsură visul poate crea premise favorabile pentru punerea în priză, ca să spunem așa, a activităților crea toare ale psihicului, pentru stimularea procesului de învățare, de unde posibilitatea incredibilă de a învăța…dormind. Avînd în vedere această succintă înșiruire a funcțiilor visului, putem afirma conclusiv, că acesta ușurează viața conștientă, și asta uneori chiar în mod substantial.
Înainte de a încheia acest prim capitol ținînd de problematica visului, după cum vedem tot atît de complexă ca și cea a somnului, vom mai zăbovi puțin asupra duratei lor ca și a consecințelor ce decurg pentru organism din scurtarea sau suprimarea lor. O teorie mai veche, care a fost infirmată în ultimul timp susținea că visele, ori cât de lungi ar putea să apară din punct de vedere subiectiv, durează în realitate puțin, iar durata în totalitate a viselor, pare să corespundă duratei perioadei de mișcare a ochilor din faza de somn paradoxal, care o precede pe aceea de reamintire a lor. S-a susținut chiar că felul mișcărilor ochilor corespunde uneori cu natura visului, în sensul că urcarea în vis a unor trepte s-ar reflecta la nivelul ochilor prin mișcări în sus și în jos ale acestora și, mai mult decât atît, că visele active produc un număr mai mare de mișcări ale ochilor decât cele pasive.
În cursul unor studii efectuate pentru a clarifica aceste situații, s-a observat că subiecții voluntari treziți frecvent în timpul mișcărilor ochilor, așadar în plin somn paradoxal, cu scopul de a-și reaminti visele, păreau să petreacă, după aceea, mai mult timp în acest stadiu al somnului, atunci cînd li se permitea să adoarmă din nou. Faptul acesta a sugerat că ei au fost probabil privați de activitatea de visare și că, prin urmare, visele lor îndeplineau vreun scop folositor. Pentru a verifica această constatare în mod științific, un cercetător, și anume Dement, a făcut în 1960 o experiență de referință, în care subiecții voluntari erau treziți deîndată ce electroencefalograma și, mai precis, mișcările rapide ale ochilor, indicau faptul că visul s-a declanșat. După ce erau ținuți câteva minute în stare de veghe, li se permitea să adoarmă din nou, dar erau din nou treziți ori de câte ori surveneau mișcările oculare, indiciu cert că visul s-a pus din nou în mișcare. Pentru comparare, au fost treziti și subiecții din lotul experimental martor, de același număr de ori, dar în timpul perioadelor de somn cînd electroencefalograma nu indica vise, așadar în perioadele de somn care il preced pe acela paradoxal. Acest gen de experiente au continuat câteva nopți în șir, după care subiecții din ambele loturi au fost lăsați să doarmă normal. Astfel s-a descoperit că lotul privat de vise, a petrecut mult mai mult timp visînd decât lotul căruia i se permisese să viseze normal. De aici s-a tras concluzia că visele pot avea într- adevăr o funcție utilă, și anume probabil una de rezolvare a conflictelor și frustațiilor din timpul zilei, Asupra acestui aspect însă vom reveni în capitolul în care vom aborda această psihologie a adîncurilor, care este psihanaliza, ca și corelațiile ei cu visul. Un alt fapt care se mai desprinde din experientele de care am vorbit mai sus tine de acela că oamenii par să viseze mai mult ca de obicei în timpul somnului care urmează după o perioadă mai lungă în care n-au dormit. De altfel, este foarte firesc să fie așa, dacă ne gîndim că perioada fără somn, îi privează pe oameni de posibilitatea de a visa, cu tot ce decurge pentru organism din această realitate.
Abordînd în continuare anume aspecte filozofice pe care le ridică raporturile dintre starea de veghe, cînd conștiința ne este pe deplin trează, și aceea de somn ca și de vis, vom preciza că somnul ne apare din anume puncte de vedere ca reprezentînd un zero al conștiinței, așadar al stării de veghe sau de vigilență. La rîndul său, visul ne apare ca negînd această realitate întrucât conștiința somnului nu se identifică cu neantul. Oricum am vrea să răstălmăcim lucrurile, visul ne apare în esență ca fiind o trăire” a conștiinței adormite. Această „trăire”, în afara amintirii ei la trezire, nu se manifestă pentru alții decât prin semne nesemnificative (manifestări psihomotorii ale visului). Acestea ne arată totuși, că raporturile dintre somn și starea de veghe nu sint reductibile la alternativa totul sau nimic. Aceasta înseamnă că conștiința nu poate fi definită pur și simplu prin vigilentă și asta pentru că ea implică niveluri de trăire în procesul destructurării ei. Dar ce este trăirea „pentru sine”, pe care și-o revendică cel ce visează? Ce altceva decât o trăire ce abia poate fi încercată. Cu alte cuvinte, ce altceva decât o experiență atît de rapidă și de inconsistență, încât este foarte greu de rămas în cadrul ei. Toți oamenii recunosc că dormind, pur și simplu „se pierd” în somn, adică se disolvă în el. E suficient în acest sens să-l trezim pe acela care doarme, sau ca acesta să se trezească spontan, pentru ca el să simtă că,,i s-a între- rupt o trăire”, imposibil de resimțit la trezire. Și asta pentru că în această ipostază subiectul în cauză a dispărut din realitate. Dacă această trăire nu va putea deveni vis, atunci, la trezire ea nu se va constitui în amintire, în poveste. Ajungem astfel la punctul definitoriu al „,trăitului”, acest participiu trecut ce constituie sin- gurul mod de conjugare a experienței imediate. căreia, întrucât o face să dureze destul timp. îi asigură existența. „Trăirea” din somn nu devine vis decât printr-o mișcare de intrare-ieșire din cadrul existențial. Trecerea visului în conștiința trează, așadar această intrare a conștiinței adormite în conștiința vigilă, respectiv în acea proprie stării de veghe ne apare ca amintirea unei trăiri reale, încercată în somn, dar numai în măsura în care se iese din aceasta. lar prin povestirea a ceea ce s-a petrecut în vis, visul ne pare ca provenind dintr-o anumită profunzime a somnului, și ca fiind incompatibil cu claritatea trezirii.
Apropo de profunzimile de care am vorbit mai sus, visele, din orice unghi le-am privi, se constituie in obrazul nostru ascuns, care reflectă o lume a profunzimilor noastre psihice și tot ele se constituie în echipamentul tehnic de rigoare. care ne permite submersia în profunzimile mentionate. Grație acestei submersii, constatăm stupefiați că toate agresivitățile, toate hipersensibilitățile și toate pulsiunile și năzuințele sexuale reprimate pentru a salva aparentele, nu mor pe această cale, ci se retrag în străfundurile ființei noastre, mai precis în abisurile psihismului, creînd în acel spațiu interior, ascuns, o nouă ființă, de data aceasta profund revendicativă, pe care visurile ne-o redau – după cum precizează psihologul Christian Charrière-sub forma unui vagabond, sau a unui spărgător, sau hot.
Indiferent însă de noua formă pe care ne-o imprimă scufundarea noastră în chip de scafandru, grație acestei realități psihofiziologice a somnului, în vis nu ne vedem decât pe noi. De altfel, acest enunt se constituie într-un principiu fundamental care trebuie să stea la baza elucidării oricărui mesaj nocturn, care ne vine prin intermediul acestui canal de comunicare care este visul. Ceea ce vedem în cadrul acestui spectacol al somnului reprezentat de vis, se constituie în propriile noastre probleme, motiv pentru care palatul necunoscut care zace undeva în abisurile oceanului nocturn, nu este altceva decât propria noastră inimă și propria noastră conștiință.
Visurile ni se prezintă de multe ori sub forma unei suite de imagini nu numai abracadabrante, ci și traumatizante. Dar de ce să ne surprindă acest aspect, cînd însăși viața ne pune adeseori în fața unor stări similare! Totuși, în majoritatea cazurilor, visurile provin dintr-un simbolism extrem de simplu. Dacă, de exemplu, ne regăsim în vis în chip de liceeni pregătind un examen pe care l-am și luat, este pentru că ne preocupă subconștient ideea regăsirii unei situații vechi, căreia nu i-am deslușit încă tîlcul. Psihicul nostru acumulează pe parcurs atîtea situații nerezolvate și atîtea frustări, cu toate senti- mentele de suferință și de culpabilitate care decurg din această realitate, încât în cele din urmă se aseamănă cu un coș enorm de rufe murdare sau cu un dulap tot enorm pe care 1-am burdușit cu dosare nerezolvate, iar visurile noastre caută să golească acest coș și acest dulap și bineînțeles că nu poate face acest lucru decât puțin câte puțin. Visul ne mai dă impresia că urmărește un scop, și anume acela de unificare a personalității noastre, motiv pentru care cind zicem vis zicem de regulă omul care visează. Spre a explicita unificarea de mai sus trebuie să precizăm din capul locului, că indiferent dacă sîntem bărbați sau femei, fiecare dintre noi sîntem divizați în două componente esențiale: anima și animus, sau mercurul și sulful după cum spuneau alchimiștii sau, în sfîrșit yin și yang, după cum se crede în gîndirea tradiți- onală chineză, care stă și la baza acupuncturii.
Într-adevăr, năzuim inconștient să conciliem aceste forte, și dacă se poate să le și comasăm. În virtutea însă a unei tragedii biologice cu caracter universal, există tendinta evidentă ca femeia să stăruie mereu de a-și oprima componenta masculină care există în structurile ei, respectiv acel animus, pentru a-și scoate în relief conduita feminină; în vreme ce bărbatul, stigmatizat de același blestem, caută să-și înăbușe din el toate însemnele feminine înrădăcinate în organismul său, ținînd de anima, concretizate într-o anume emotivitate și sensibilitate, proprie doar femeii. Această respingere și reprimare mutuală a celeilalte părți din făptura noastră, creează cu timpul o tensiune interioară, cu caracter distructiv, un război interior, de pe urma cărora personalitatea se resimte în unele cazuri în mod semnificativ. Ori, din moment ce visul ne proiectează intermitent sub diferite forme și pe celălalt versant al personalității noastre biologice, înseamnă că pe această cale se urmărește, instinctiv, reunificarea personalității, echilibrarea ei. Fără să ne dăm seama, în subonștientul nostru se tinde în mod permanent ca în imaginarul castel al inimii animus să se căsătorească cu anima, în scopul de a convietui împreună, în contextul unei căsătorii armonioase și echilibrate. În clipa cînd se realizează o asemenea căsătorie, și cînd cei doi parteneri precizează același psiholog Chr. Charrière, de care am mai pomenit – nu se mai dușmănesc și nu se mai află în ostilități unul cu altul și, dimpotrivă, se privesc reciproc și se acceptă, își fac apariția în somn tulburătoare vise care mult timp vor lăsa urme în memoria celor care le-au avut.
Aceste, vise de regulă colorate, și încă în culori vii, paradisiace, se mai însoțesc de o particulară stare de bien-être, așadar de bine profund, care persistă încă mult timp de la evaporarea visului în cauză. După concepția vechilor tibetani, aceste vise nu sînt altceva decât incursiuni în lumea imaginară, care se află „,dincolo” de a noastră. Tot în optica acestei concepții, se crede că inima se smulge în timpul visului vizionar din strînsoarea trupului și din captivitatea sa, luîndu-și zborul spre lumea invizibilă, atît cât îi permite un anume cordon, care o ține legată de corpul momentan părăsit. Vedem deci că visul pare a rezulta din activitatea nocturnă a creierului, conectată cu aceea a inconștientului, acesta nefiind altceva, după cum precizează Pierre Fluchaire, întemeietorul originalului Club al Somnului Viselor, decât un „somnambul supradotat, care se trezește noaptea și se exprimă pe calea viselor, deci pe calea unui limbaj propriu alcătuit din imagini și din simboluri”. Ni-l putem foarte bine imagina pe acest somnambul supradotat, care se constituie în viața noastră ascunsă, subterană, sub forma a două fluvii imense, caracterizate prin meandre largi și prin delte întinse, și care curg în permanență pe cimpiile încă obscure ale vietii psihice: fluvii reprezentate de subonștient și inconștient. Indiscutabil însă că aceste fluvii deocamdată întunecate, și asta pentru că nu ajungem cu privirea pînă la ele, își au și ele reverberatiile lor luminoase, care așteaptă să fie descoperite, descoperire care indiscutabil se va soida cu iluminarea atîtor scene întunecate, unde seară de seară, se desfășoară spectacole dintre cele mai originale, și dintre cele mai tulburătoare.
Image by karlyukav on Freepik
