Vara panicii: povestea poliomielitei

O poveste de succes în domeniul sănătății publice s-a desfășurat într-o regiune la care nu te-ai fi așteptat. În America de Sud, un parteneriat strâns între Rotary Canada, un program al comunității mondiale ce viza îmbunătățirea sănătății, educației și infrastructurii din statele în curs de dezvoltare, Organizația Panamericană a Sănătății (Pan American Health Organization – PAHO) și liderii diverselor grupări politice din mai multe state a reușit să stârpească poliomielita de pe continentul american. Poliomyelitis este un virus care infectează tubul digestiv și se răspândește, în general, prin apa contaminată.

Majoritatea celor infectați cu această boală, de obicei copii, manifestă o ușoară stare de rău sau nu prezintă nici un simptom. Însă purtătorii acestui virus pot să-l transmită altora fără să știe. La unul din doi pacienți, boala contaminează sângele și afectează sistemul nervos, provocând paralizia și câteodată moartea. Poliomielita a afectat nenumărate regiuni din lume, timp de mai multe secole; o gravură egipteană din Antichitate, datând din 1350 î.Hr., înfățișează un om cu piciorul atins de paralizie, caracteristic poliomielitei paralitice.

Această afecțiune care slăbește treptat organismul a atras pentru prima dată atenția în America de Nord, în timpul unei epidemii grave izbucnite printre copii, în vara lui 1916. Odată cu apariția sistemelor îmbunătățite de canalizare și alimentare cu apă, prima expunere, ce conferă imunitate pe viață, a bebelușilor la acest virus a fost amânată. Cercetătorii au descoperit că virusul poliomielitei provoacă forme mult mai ușoare de boală printre cei foarte mici, dar că are tendința de a afecta sistemul nervos al copiilor mai mari. Până în anii ’50, în Statele Unite existau circa 21.000 de cazuri anuale de poliomielită paralitică, iar în Canada, 2000. Vârsta celor afectați varia între cinci și nouă ani.

Poliomielita paralitică era o boală epidemică, vizând îndeosebi statele industrializate, cu sisteme sofisticate de canalizare și alimentare cu apă. În fiecare an, virusul se răspândea printre familii și comunități întregi, afectând toate păturile sociale în mod egal. Părinții se temeau pentru copiii lor, iar aceștia se întrebau în fiecare vară care dintre prietenii lor vor supraviețui și se vor întoarce toamna la școală. Fotografii înfățișând aparate respiratorii, proteze și cârje de aluminiu împânzeau țara. Nici cele mai înstărite familii nu aveau scăpa re. Probabil cea mai ilustră victimă a poliomielitei a fost Franklin D. Roosevelt, care a devenit ulterior președinte al Americii. În Canada, ministrul Sănătății de la acea vreme, Paul Martin, fusese afectat de această boală când era mic, la fel ca și fiul său, Paul Martin Jr., care a supraviețuit și a devenit pentru mult timp ministru de Finanțe, iar mai apoi, în 2005, prim-ministru al Canadei.

În 1931, epidemii grave au afectat atât Statele Unite, cât și Cana da, iar în 1937, proporțiile nemaivăzute pe care le luase boala i-au silit pe părinți să-și țină copiii în casă. Piscinele și parcurile au fost închise, iar deschiderea anului școlar, amânată. Însă toate măsurile au fost inutile. O altă epidemie a devastat continentul în 1947; în 1952, în Statele Unite s-au îmbolnăvit mai mult de cincizeci de mii de copii; iar în anul ce a urmat, în Canada, mai mult de nouă sute de copii au căzut pradă bolii. Încă din anii ’30, cercetătorii din întreaga lume lucraseră în vederea creării unui vaccin, însă toate eforturile de până atunci se dovediseră zadarnice.

În timpul celei mai grave epidemii de poliomielită, în vara anului 1952, Jonas Salk, un om de știință de la Universitatea din Pittsburgh, a făcut în cele din urmă o descoperire inovatoare. Salk a reușit să elaboreze un vaccin ,,anihilat”, creat din tulpini inactive ale vi rusului, folosind tehnica timpurie a lui Robert Jenner. Însă nu exista nici o modalitate de a se produce destule vaccinuri pentru a imuniza milioanele de copii aflați în primejdie. Din fericire, un laborator de prestigiu din Toronto i-a venit în ajutor.

În 1914, John FitzGerald, bacteriolog și doctor, a instituit Laboratoarele Antitoxin din cadrul Universității din Toronto; principalul obiectiv al acestora era să producă un antidot pentru difterie. În 1917, centrul s-a extins și a primit numele de Laboratoarele Connaught, în onoarea ducelui de Connaught, guvernatorul general al Canadei din timpul războiului. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, laboratorului i s-a recunoscut meritul de a fi produs o substanță capabilă să neutralizeze tetanosul, precum și plasmă pentru soldații răniți, aflați în șoc hipovolemic.

În anii ’50, un grup restrâns, dar prestigios de oameni de știință lucra la acest laborator sub conducerea lui Robert Defries, care mai târziu a devenit cunoscut ca ,,domnul Sănătate Publică”, datorită rolului-cheie jucat în dezvoltarea sistemelor de sănătate publică din Canada. Printre oamenii de știință însărcinați cu rezolvarea problemei poliomielitei s-a aflat și Leone Farrell, una dintre puținele femei cercetător de la acea vreme. Cum copiii de pe întregul continent cădeau pradă virusului paralizant, Farrell s-a concentrat pe producerea unei cantități considerabile de virus inactiv, care să permită imuni zarea în masă a tinerilor. În cele din urmă, a descoperit o tehnică ce avea să devină cunoscută sub numele de „tehnica Toronto”. Prin agitarea ușoară a sticlelor umplute cu lichid și cu microbul activ, se putea obține o cantitate suficientă din virus, care putea fi mai apoi anihilat” pentru producerea la scară largă a vaccinului Salk. Tehnica a fost preluată de laboratorul lui Salk din Pittsburgh și de alte câteva laboratoare din Statele Unite pentru a iniția procesul de fabricare al vaccinurilor, ce aveau să fie suficiente pentru imunizarea în masă a copiilor din întreaga America de Nord.

Pe 12 aprilie 1955 a început procesul de imunizare a două milioane de copii de pe teritoriul nord-american – cel mai mare experiment de imunizare din istorie. Inițiativa de sănătate publică a fost un mare succes, însă virusul poliomielitei nu avea să se dea bătut atât de ușor. Conform unor rapoarte, la câteva săptămâni de la începutul campaniei, unii copii se îmbolnăviseră de poliomielită după ce fuse seră vaccinați. Aceste incidente au fost consemnate numai în Statele

Unite, însă autoritățile de sănătate publică din ambele state erau îngrijorate. Oare era noul vaccin periculos? Ce avea să se întâmple cu sutele de mii de copii care fuseseră deja vaccinați?

Epidemiologii au analizat în amănunt cazurile respective și au confirmat că unii copii se îmbolnăviseră de poliomielită în urma vaccinului. Ministrul canadian al Sănătății, Paul Martin, trebuia să ia o decizie. Să pună capăt campaniei și să riște o altă vară de epidemii sau să continue programul, sperând ca vaccinul din Canada să nu presupună nici un pericol? Era o perioadă tensionată și înspăimântătoare pentru întreaga țară. În cele din urmă, Martin a decis să aibă încredere în vaccinul produs la Laboratoarele Connaught, iar, în Ca nada, programul de imunizare a continuat. În Statele Unite, anchetatorii au descoperit că problema provenea de la un laborator care, în graba de a produce vaccinul, scurtase procesul de elaborare și contaminase antidotul cu o tulpină activă a virusului. Laboratorul a fost închis, iar programul american de imunizare s-a reluat fără alte incidente. Două milioane de copii au fost vaccinați și, pentru prima dată după câteva decenii, în acea vară nu au mai existat cazuri de poliomielită. Microbul fusese înfrânt.

Cincisprezece ani mai târziu, programele internaționale de sănătate și-au îndreptat atenția spre cazurile de poliomielită din alte zone ale Americii. Rotary Canada a condus inițiativa de a eradica poliomielita de pe continentul american, printr-un parteneriat cu PAHO și unele state din America de Nord și de Sud. Deși infrastructura de bază a sănătății publice se îmbunătățise, iar în Mexic și multe alte state din America de Sud rata mortalității infantile scăzuse, poliomielita rămânea un microb rezistent, într-o regiune a lumii incapabilă să-i sprijine pe cei cu handicapuri fizice. Eforturile reunite ale organizațiilor Rotary, UNICEF, OMS și PAHO de a eradica această molimă au trecut peste orice diferende politice și sociale. În final, membrii parteneriatului au ajuns la concluzia că nu toți copiii trebuiau imunizați pentru a proteja întreaga comunitate.

Dacă recapitulăm ce am învățat până acum în acest capitol, observăm că virusurile supraviețuiesc numai dacă infectează o nouă gazdă și mor dacă nu invadează celule noi. Pentru a controla un microb ca poliomielita, trebuiau găsiți și vaccinați acei copii predispuși la infecție. Copiii vaccinați aveau să funcționeze ca un zid de protecție pentru grupul restrâns rămas nevaccinat. Dacă microbul nu poate găsi o nouă celulă pe care să o infecteze, epidemia se oprește. Acest concept poartă numele de imunitatea turmei”, iar punerea lui în practică a fost inspirată de primele experimente de vaccinare a găinilor și a altor anima le domestice. De la mijlocul secolului al XIX-lea, cercetătorii și-au dat seama că, prin imunizarea a circa 80% dintre membrii unei turme sau comunități, posibilitatea microbului de a găsi o gazdă predispusă la boală ar fi scăzut suficient de mult, până când microbul ar fi dispărut de la sine – în funcție de cât de ușor se transmitea boala.

Așa că următoarea măsură luată în vederea eradicării poliomielitei de pe continentul american a fost introducerea zilelor naționale de imunizare. Obiectivul îl reprezenta vaccinarea a 80% dintre copiii cu vârste mai mici de cincisprezece ani. (În ceea ce privea alți microbi și mai contagioși, ca rubeola, procentajul necesar pentru prevenirea unei epidemii trebuia să fie mult mai mare, aproape de 95%). Strategia a dat roade și, până în 1988, poliomielita nu mai reprezenta o amenințare pentru copiii din America de Sud. Aceste rezultate au încurajat Adunarea Generală a OMS să-și declare noul țel, și anume eradicarea mondială a poliomielitei până în anul 2000.

Însă puterea de regenerare a virusului, alături de capriciile firii umane, au făcut acest scop de neatins. Cercetătorii au descoperit in scurt timp că virusul se putea transmite la noi gazde, chiar dacă prima gazdă nu manifesta nici un simptom al bolii. În plus, zonele de conflict în care vaccinarea era interzisă de liderii religioși sau presupunea un pericol prea mare pentru a fi dusă la bun sfârșit – în special in Pakistan, nordul Indiei, Afghanistan și Nigeria – permitea virusului să invadeze noi gazde. Cu toate acestea, lupta împotriva poliomielitei a fost un relativ succes: în 1988 existau mai mult de 350 000 de cazuri de poliomielită în întreaga lume, iar în 2007 au fost consemnate mai puțin de 1200. Cinci milioane de copii au fost salvați de la paralizie prin campanii de imunizare, și mai mult de 1,5 milioane, de la moarte.

Eforturile au fost îngreunate doar în puținele momente în care programele de imunizare au dat greș, lăsând în urmă un număr considerabil de copii lipsiți de apărare în fața bolii. În unele cazuri, vaccinul a provocat răspândirea poliomielitei în comunitatea respectivă. În state ca Haiti, Republica Dominicană, Madagascar și în unele regi uni izolate din Filipine, unde sistemele de canalizare fuseseră distruse sau nici nu existaseră vreodată, iar războaiele provocaseră declinul sistemelor de sănătate publică, inclusiv al programelor de imuniza re, poliomielita a reapărut și a profitat din plin de pe urma acestor societăți vulnerabile.

Încă o dată ni se amintește că mai-marii companiei Microbii S.A. au supraviețuit pe această planetă timp de mii de ani și că nu se vor lăsa eliminați cu ușurință din viețile noastre. În ciuda declinului recent, pro gramul de eradicare a poliomielitei continuă să protejeze milioane de copii de pretutindeni. Boala a fost abolită cu succes în America de Nord, unde nu am mai văzut nici măcar un caz importat de poliomielită, de mulți ani la rândul. Verile panicii s-au șters din memoria noastră. Alte programe importante de imunizare a copiilor din statele occidentale includ vaccinuri împotriva unor boli ca difteria, tetanosul, pertussisul (tusea convulsivă), Haemophilis influenzae tip B (un microb care provoacă meningită sau infecția meningelor), rujeola, oreionul, pojarul și mai nou hepatita B, varicela, meningita și pneumococul. De fapt, unele dintre bolile enumerate mai sus au devenit atât de rare în unele state, încât oamenii pun sub semnul întrebării utilitatea vaccinurilor.

Vaccinurile sunt, de multe ori, victimele propriului succes. Ne permitem luxul de a renunța la anumite imunizări deoarece imunitatea turmei asigură protecția copiilor. Cu toate acestea, vaccinarea rămâne cea mai eficientă măsură de sănătate publică pentru a ne proteja împotriva bolilor infecțioase. Membrii Microbilor S.A. vânează tot timpul noi ocazii de a-și extinde sfera de activitate, și de-abia așteaptă să găsească un copil neajutorat pentru a-și demonstra încă o dată forța distructivă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here