Extremitatea cefalică este expusă accidentelor de circulație sau de muncă, fiind o porțiune voluminoasă, susținută de un gât scurt, foarte mobil, în echilibru instabil. Fața omului este permanent descoperită, pentru orientarea omului în spațiu cu ajutorul simțurilor, din care văzul este cel mai important. Inspirația și expirația continuă a unei coloane de aer, în vederea schimburilor gazoase din organism, obligă permanent omul să aibă nările libere, expuse direct în mediul exterior. Gura cu dinții și maxilarele trebuie și ele să fie descoperite, deoarece asigură alimentația și vorbirea, funcții biologice și psiho-sociale esențiale pentru omul modern. Expunerea permanentă a feței cu regiunile orbitare, nazale și buco-dento-maxilare, face ca accidentele de circulație din zilele noastre, accidentele de muncă de pe șantierele de construcții, din uzine, accidentele din timpul sportului sau jocurilor copiilor, lovirile agresive, înteparea sau mușcarea feței de insecte sau animale să constituie principalele cauze ale traumatismelor cranio-faciale. Comparativ cu alte traumatisme din alte regiuni ale corpului, zona dento-maxilo-facială oferă caracteristici agravante, deoarece extremitatea cefalică adăpostește organe vitale, de a căror funcțiune depinde viața omului. Traumatismele dento-maxilo-faciale imbracă următoarele forme clinice:
Contuziile părților moi ale feței sau ale regiunii alveolo-dentare
Sunt leziuni ,,închise” ale zonelor afectate, fără secțiunea pielei sau mucoasei buco-gingivale acoperitoare.
Excoriațille traumatice ale pielei feței
Sunt leziuni superficiale ale pielei prin frecarea cu un corp dur. Pot apărea hematoame, edeme și reacții inflamatorii care trebuie tratate cu grijă cu anti septice ușoare local, antibiotice, priessnitze (prișnițe).
Plăgile feței și ale regiunii buco-dentare
Impresionează prin dureri, sângerări, uneori desfigurare, stare de șoc și sufocare; bolnavul este speriat de sângele cald ce curge în jet sau se prelinge încet în gură sau pe corp; saliva abundentă este sangvinolentă, speriind și mai mult bolnavul. Ar vrea să bea apă, dar constată că orice mișcare a gurii li produce dureri mari.
Adesea, accidentatul se așază pe un trunchi de copac sau pe marginea trotuarului, cu capul aplecat în jos, cu greutate în respirație. Dacă în această fază nu se dă ajutorul necesar, poate să facă o stare de soc; bolnavul cade în ,,nesimțire” și doar inima mai continuă să bată, eforturile de respirație fiind din ce în ce mai mari.
Transportul la spital este obligator; bolnavul trebuie învelit într-o pătură, culcat pe spate și transportat cu prima mașină care apare; va fi însoțit, dacă se poate de o persoană care știe să facă un pansament, știe să comprime un vas principal (carotida primitivă), pentru a opri hemoragia și care știe să tragă limba înainte pentru a face loc aerului să treacă în laringe. La spital specialiștii chirurgi maxilo-faciali vor da îngrijirile necesare plăgilor, eventualelor fracturi, vor combate durerea, șocul, hemoragia și asfixia cu mijloace rapide și sigure. Igiena buco-dentară la acești bolnavi se impune pe toată perioada spitalizării, deoarece infecția din gură” poate difuza în țesuturile vecine, agravând urmările și prelungind vindecarea bolnavilor traumatizați.
Luxațiile și fracturile dentare
Sunt frecvente la copiii școlari, mai ales în perioada când încep jocuri mai „bărbătești”. Lovirea prin cădere de un colț de piatră, căderea pe scări sau la robinetul cu apă ,,îșnitoare”, lovirea cu pumnul de către un coleg sau cu un corp contondent sunt cauze de luxații sau fracturi dentare.
Luxațiile cu deplasări mici trebuie ,,reduse” de medicul specialist în primele două ore de la accident; dacă dintele a căzut în ,,teren” trebuie căutat, pentru că în multe cazuri dintele se poate replanta și reintegra perfect pe arcadă, o mare perioadă de timp.
Dinții fracturați trebuie obligatoriu tratați de medicul specialist, prin mijloace diferite, în funcție de forma clinică a fracturii, în cazuri excepționale dinții fracturați se extrag; conservarea dinților ,,frontali”, care se văd la orice zâmbet al copilului, este absolut necesară, deoarece extracția lor ar aduce adevărate mutilări copilului; protezarea în zona frontală rămâne încă o problemă greu de rezolvat la copii și tineri.
Fracturile maxilarelor
Sunt formele cele mai grave de traumatisme maxilo-faciale; sunt fracturi ale blocului naso-maxilar, când acestea se despart de baza craniului prin mobili zare; sunt fracturi de mandibulă sau de arcade alveolare, la care se asociază și luxațiile sau fracturile dentare. În toate aceste cazuri bolnavul constată că nu mai poate munca” corect; dinții lui nu se mai așază ,,ca înainte” când închide gura. Și aici se poate adăuga durerea la mișcarea maxilarelor, limbii, la înghitire sau masticație; se poate asocia hemoragia, salivația abundentă și plagile limbii sau ale părților moi din pereții cavității bucale. În formele grave se asociază șocul, asfixia și comoția cerebrală, motiv pentru care bolnavii trebuie transportati urgent la primul spital de urgență sau de specialitate.
Tratamentul de specialitate variază mult cu forma clinică a fracturii; orice Intirziere în tratamentul unei fracturi poate duce la complicații septice (abcese, osteite, osteomielite), consolidări vicioase ale oaselor fracturate, cu construcția mandibulei sau anchiloză temporo-mandibulară.
Traumatismele dento-maxilo-faciale la copii sunt și mai grave, deoarece fața și maxilarele sunt în plină dezvoltare; distrugerea centrelor osteogenetice de creștere determină grave tulburări de creștere care se manifestă la adolescenți, prin grave anomalii dento-maxilare.
Traumatismelor la copii trebuie să li se acorde o îngrijire deosebită pentru a preveni complicațiile septice și a dirija consolidarea calusului osos în poziție corectă, cu ocluzie normală. Se impune controlul periodic de două ori pe an, deoarece orice tulburare de dezvoltare posttraumatică trebuie corectată prin diferite metode ortodontice.
