
Pentru a stabili poziția diferitelor părți ale corpului omenesc și raporturile care există între ele se stabilesc trei planuri de orientare:
- planul frontal, paralel cu fruntea;
- planul sagital, perpendicular pe primul, străbate corpul dinainte înapoi;
- planul transversal, perpendicular pe primele două, este dus paralel cu suprafața tălpilor.
In raport cu planul frontal, poziția unui organ sau părți din corp, poate fi anterioară (ventrală) sau posterioară (dorsală). De exemplu, față de planul frontal, nasul este situat anterior (ventral), iar coloana vertebrală este situată posterior sau dorsal. Față de planul sagital, care trece prin mijlocul corpului ca un plan de simetrie (plan mediodigital), poziția poate fi medială (aproape de planul mediosagital) sau laterală (depărtată de planul mediosagital). In raport cu planul mediosagital ochii sunt așezați lateral față de nas, dar medial față de urechi. In sfârșit, față de planul transversal poziția unui organ sau aproape de craniu) sau părți din corp, poate fi superioară (cranială, inferioară (caudală), mai aproape de partea terminală a trunchiului. Astfel, nasul este situat cranial față de gură, iar genunchiul este situat caudal față de șold. Pentru orientarea la nivelul membrelor, se folosește termenii proximal (aproape de rădăcina membrului) și distal (departe de rădăcina membrului). De exemplu, mina este situată distal față de antebraț și braț, iar brațul este situat proximal față de antebraț și mână.
Alte elemente de topografie permit Împărțirea corpului în zone și cunoașterea proiecției organelor la pereții trunchiului deoarece explorarea lor se face tocmai prin intermediul acestor pereți. De multe ori apare pe fișa bolnavului sau pe buletinul eliberat în urma unei explorări câte un termen care se folosește pentru localizarea organelor. Se folosesc de pildă linii convenționale orientate vertical sau orizontal. Astfel, la torace folosim liniile aproximativ orizontale formate din coaste, iar ca linii verticale, cele duse prin mijlocul și marginile sternului, prin mijlocul claviculei, prin marginile axilei, prin vârful omoplatului și prin șirul apofizelor spinoase ale coloanei vertebrale. Cu ajutorul acestor linii putem proiecta la peretele toracic inima, vasele mari, plămânii, pleura etc.
De exemplu, inima se proiectează pe o suprafață oarecum patrulateră, delimitata de patru puncte: cele două puncte din dreapta sunt situate pe marginea dreapta a sternului (cel cranial la unirea acestor margini cu al treilea cartilaj costal, iar cel caudal la unirea cu al șaptelea cartilaj costal); cele din stingă sunt situate mai departe de stern (cel cranial este situat pe marginea craniala a celui de al treilea cartilaj costal, cam la 2,5 centimetri în afara sternului, iar cel caudal dedesubtul coastei a 5-a și la 8-10 cm lateral de stern. In diferite boli ale inimii, suprafața de proiecție a acestui organ la peretele toracic este mult modificată.
Și la peretele abdominal se folosesc anumite linii convenționale pentru delimitarea topografică: două linii orizontale, din care cea cranială trece prin marginea inferioară a grilajului costal, iar cea caudală unește părțile proeminente (spinele iliace) ale oaselor bazinului: două linii verticale coborâte din mijlocul claviculelor până la rădăcina coapselor (liniile medioclaviculare).
Intre aceste linii se delimitează 9 zone cu următoarele denumiri și proiecții de organe:
- hipocondrul drept: ficatul și vezicula biliară;
- epigastrul: stomacul;
- hipocondrul stâng: splina;
- flancul drept: colonul ascendent și rinichiul drept;
- mesogastrul: ansele intestinului subțire;
- flancul stâng: colonul descendent si
- rinichiul stâng: fosa iliacă dreaptă: cecul și apendicele (ovarul drept la femeie);
- hipogastrul: vezica urinară și fosa iliaca stingă: colonul sigmoid (ovarul sting, la femeie).
Examenul clinic urmărește să localizeze durerile spontane și provocate acuzate de bolnav, precum și modificările de volum, formă și consistent, ale diferitelor organe, obținând astfel relații ce vor fi folosite la stabilirea diagnosticului.
Foto: Freepik