La om masa musculară este formată din cca. 250 milioane de fibre, inervate de cca.
420.000 de motomeuroni; deci un neuron motor din coarnele anterioare ale măduvei spinării controlează un număr diferit de fibre musculare. Astfel unităţile motorii ale muşchilor globilor oculari, care efectuează mişcări fine foarte precise pot fi formate chiar şi dintr-o singură fibră musculară în timp ce la nivelul muşchiului cvadriceps, care efectuează mişcări de forţă şi de amplitudine, unitatea motorie controlează sute de fibre musculare. Toate fibrele musculare inervate de un neuron motor se contractă şi se relaxează în acelaşi timp de unde şi denumirea de unitate motorie, care desemnează acest ansamblu.
Atât fibrele musculare cât şi unităţile motorii răspund legii tot sau nimic. Muşchiul în întregimea sa nu se supune acestei legi, contracţia sa fiind gradată prin recrutarea unui numărmai mic sau mai mare de unităţi motorii. Această intrare în acţiune a unităţilor motorii permite variaţia forţei dezvoltate de un muşchi aflat în contracţie. Forţa se realizează fie variind numărul de unităţi motorii stimulate la un moment dat (sumaţie spaţială), fie făcând să varieze frecvenţa de stimulare a unităţii motorii respective (sumaţia temporală).
Unităţile motorii pot fi împărţite după criterii metabolice şi funcţionale în două categorii: unele apte să lucreze în condiţii de aerobioză şi altele mai apte în condiţii de anaerobioză. La om unităţile motorii apte pentru a lucra în condiţi aerobe conţin fibre roşii, tonice (de tip I), cu secusă lentă; unităţile motorii adaptate pentru lucrul în condiţii anaerobe conţin fibre albe, fazice (de tip II), cu secusă rapidă.
Toate fibrele unei unităţi motori sunt de acelaşi tip. La nivelul muşchiului se găsesc în să în proporţii diferite cele două fibre. Astfel de exemplu muşchiul solear conţine 25-40% fibre roşii, faţă de alţi muşchi ai gambei; tricepsul brahial conţine 10-30% fibre albe, faţă de alţi muşchi ai braţului.
Proporţia celor două tipuri de fibre diferă însă mult şi în funcţie de sportul practicat. Astfel, atleţii care practică eforturi de rezistenţă posedă o proporţie mai mare de fibre roşii faţă de cei specializaţi în efortul de forţă, la care proporţia de fibre albe este mai mare comparativ cu sedentarii.
Analizele biochimice şi caracteristicile funcţionale pe cele două tipuri de fibre musculare se pot grupa astfel:
– fibrele musculare roşii (de tip I) conţin sarcoplasmă cu multă mioglobină, rezerve de glicogen şi trigliceride în cantitate mai mare decât la fibrele albe; au un număr mai mare de mitocondrii şi un bogat conţinut de enzime respiratorii. Ele au un metabolism predominant anaerob, se contractă lent cu mare putere şi obosesc greu; acest tip de fibre predomină în muşchii tonici;
– fibrele albe (de tip II) au sarcoplasma în cantitate mai mică cu mioglobină puţină; au un metabolism predominant anaerob, bazat pe glicoliză şi producerea de acid lactic. Metabolismul fibrelor albe este de două trei ori mai activ decât al fibrelor roşii şi asigură eliberarea promptă a energiei de contracţie. Ele se caracterizează prin contracţii rapide, dar obosesc uşor. Fibrele albe predomină în muşchii flexori, cu contracţie rapidă.
Consumul de oxigen este mai crescut la sportivii care au un procent mai ridicat de fibre roşii; atleţii posedă un VO2 maxim diferit faţă de subiecţii sedentari, posedând un procent de fibre roşii cu 40% mai mare faţă de sedentari. Nu s-a putut evidenţia experimental o conversie a fibrelor roşii în fibre albe sau invers prin supunerea atleţilor specializaţi în distanţe lungi la antrenamente specifice anaerobe. Se pare că singura modalitate de realizare a celor menţionate mai sus ar fi efectuarea unei inervaţii încrucişate. Probabil, nervul motor ar avea un efect trofic asupra capacităţii funcţionale a fibrelor musculare iar antrenamentul produce doar o creştere a diametrului şi a capacităţii funcţionale ale diferitelor tipuri de fibre, fără a face şi o conversie a unui tip de fibre în altul.
