TBC. Îngrozioarea tuberculoză

Haideți să mai facem câțiva pași pe holurile companiei Microbii și să vizităm biroul unuia dintre cei mai de succes reprezentanți ai acestei corporații globale: tuberculoza sau TBC. Microbul care provoacă tuberculoza este o bacterie pe nume Mycobacterium tuberculosis. TBC poate rămâne în stare latentă într-un organism (de obicei la nivelul plămânilor) cu un sistem imunitar sănătos fără să provoace declanșarea propriu-zisă a bolii. Această etapă poartă numele de ,,infecție latentă”. Bacteria se activează sau își începe procesul de reproducere în momentul în care sistemul imunitar este slăbit. În fiecare an, una din zece persoane se îmbolnăvește în acest fel, în lume izbucnind aproximativ un milion de noi cazuri active de TBC.

Circa trei sferturi dintre pacienții suferind de TBC manifestă infecții grave la nivelul plămânilor, însă TBC poate afecta aproape orice parte a corpului, inclusiv nodulii limfatici, provocând o boală cunoscută sub numele de scrofulă, vertebrele șirei spinării, provocând morbul lui Pot, stomacul sau intestinele, pleura (membrana care învelește plămânii), sistemul nervos central și creierul. Există și o formă a bolii denumită tuberculoză miliară, care se răspândește în tot organismul. Mycobacterium bovis, o rudă a bacteriei TBC, afectează în primul rând vitele, însă se poate transmite și la om prin consumul de lapte de la vacile infectate. Odată cu elaborarea procesului de pasteurizare de către Louis Pasteur, M. bovis a dispărut aproape în totalitate.

TBC este o infecție deosebit de contagioasă și se transmite atunci când o persoană care suferă de forma activă a bolii strănută sau tușește. Se estimează că un singur strănut al unui pacient bolnav de pneumonie TBC ar conține patruzeci de mii de picături de microbi, dispersați în aer. Deși, de obicei, pentru a contracta infecția, trebuie să stai timp de opt ore în preajma unui pacient suferind, în medie, boala se transmite la încă zece persoane înainte ca gazda să înceapă tratamentul.

Pe parcursul istoriei, TBC a primit nenumărate nume, de la grecescul phthisis (ftizie) până la oftică, iar astăzi afectează circa o treime din populația lumii. Boala există de când lumea. Oseminte datând din anul 4000 î.Hr. și mumii din perioada 3000-2100 î.Hr. atestă prezența bolii. În 460 î.Hr., Hipocrat a identificat tuberculoza ca fiind cea mai răspândită boală a epocii sale. Învățatul roman Plinius cel Bătrân s-a documentat în vederea elaborării unui leac, o fiertură ciudată ce conținea ,,ficat de lup ținut în vin slab, grăsimea unei pur cele hrănită cu iarbă și supă de carne de măgăriță”.

În 1020, medicii au realizat pentru prima oară că TBC, sau oftica, după cum era cunoscută la acea vreme, era extrem de contagioasă. Oamenii de știință și-au dat seama de-abia în 1839 că tuberculoza era provocată de o singură bacterie. Acest lucru explică de ce, de-a lungul secolelor, boala a primit atâtea denumiri. În secolul al XVIII-lea, simp tomele ei, precum ochii umflați și roșii, paloarea pielii, temperatura scăzută și tusea cu expectorații sangvine, erau adesea confundate cu vampirismul. Până în secolul al XIX-lea, se credea că TBC-ul ar fi pro dus o stare de euforie – numită „speranța ftizicului” – ce ar fi oferit o mai mare creativitate artiștilor. Se credea că nenumărați artiști și scriitori care s-au îmbolnăvit de TBC ar fi experimentat un moment incredibil de inspirație înainte să moară. Oamenii aveau impresia că boala ar fi conferit un plus de frumusețe femeilor și mai multă putere de imaginație bărbaților.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, pacienților li se recomanda odihnă și expunere la soare. Primul sanatoriu de TBC a fost deschis in 1859 la Gorbersdorf, Germania (Polonia de astăzi), de către medicul Hermann Brehmer. Până la acea vreme, tuberculoza era responsabilă pentru mai mult de un sfert dintre decesele survenite în Europa, iar cele mai multe victime făceau parte din pătura socială urbană săracă. La începutul anilor 1900, mișcarea de salubritate s-a implicat în de sanatorii TBC, precum și în elaborarea unor norme de interzicere a scuipatului în locuri publice, considerat a fi una dintre principalele de răspândire a bolilor. În 1907, Lung Association a inițiat campania de combatere a tuberculozei intitulată Christmas Seals, campanie activă și astăzi într-o altă formă.

1882, medicul german Robert Koch a identificat și descris pentru prima dată bacteria care provoacă TBC-ul, iar în 1905 a primit Premiul Nobel pentru această descoperire. În același an, Albert Calmette Camille Guérin au elaborat primul, și până acum singurul, vaccin tuberculozei, Bacilul Camette-Guérin (BCG). Vaccinul a fost testat pentru prima dată pe oameni în 1921, în Franța, iar BCG a început să fie folosit la scară largă în Marea Britanie, Germania și Canada abia după cel de-Al Doilea Război Mondial. Vaccinul nu a fost folosit niciodată pe scară largă în Statele Unite, deoarece autoritățile de sănătate publică nu erau convinse de acestuia. Deși BCG oferă o oarecare protecție în special copiilor – împotriva unor tulpini grave ale bolii, precum forma miliară, nu poate preveni contractarea bolii și complică adesea testarea pacienților în vederea diagnosticării. Astăzi, BCG este încă administrat copiilor din zonele în care rata de infestare este deosebit de ridicată, însă în nenumărate state dezvoltate a fost abandonat.

În 1946, oamenii de știință au elaborat un antibiotic numit strep primul tratament eficient împotriva bolii. Însă aproape simultan cu streptomicinei, microbul TBC a început să dezvolte rezistență la aceasta și, nu după multă vreme, bacteria a reușit să devină imună la inhibitorie a antibioticului. Asta pentru că tuberculoza este înșelătoare. Pe lângă faptul că streptomicina se administrează pe cale injectabilă, ea trebuind prescrisă de medic sau asistente, bacteria tuberculozei se reproduce mai lent decât altele. Majoritatea bacteriilor se multiplică în câteva minute sau ore. Tuberculoza, pe de altă parte, are nevoie de șaisprezece până la douăzeci de ore pentru a se multiplica și a infecta alte celule. Asta înseamnă că tratamentul poate dura luni de zile, în timp ce majoritatea infecțiilor bacteriene se vindecă într-o săptămână.

În anii ’50, au fost folosite noi medicamente în combinație cu injec de streptomicină. Primul dintre acestea a fost isoniazida (INH), un antibiotic sub formă de capsulă, elaborat în 1952. Odată cu apa rițiaisoniazidei, oamenii de știință au crezut că au găsit, în cele din urmă, un leac pentru tuberculoză. Însă majoritatea tratamentelor presupuneau injectarea cu streptomicină timp de cel puțin optspre zece luni, în combinație cu pastilele de isoniazidă. Descoperirea rifampicinei (cunoscută și sub numele de rifampin sau RIF), în 1967, a constituit următorul mare progres. Combinând aceste trei medica mente, perioada de tratament se reducea la șase luni.

Însă microbul nu s-a dat bătut. Odată cu elaborarea noului anti biotic, bacteria aflată în permanentă schimbare a început să prezinte semne de rezistență. La sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 au fost elaborate alte două medicamente: pyrazinamide și ethambutol. Tratamentul actual împotriva tuberculozei presupune administrarea a patru medicamente (isoniazidă, rifampicină, pyrazinamide și ethambutol) în timpul primelor două luni de tratament și folosirea isoniazidei și a rifampicinei pentru încă patru luni. Iar acesta este considerat un tratament de scurtă durată! În ciuda efectelor secundare, este singura măsură eficientă de combatere a TBC-ului. Fiecare dintre cele patru medicamente acționează asupra bacteriei în mod diferit și, deoarece tratamentul și terapia sunt atât de îndelungate, șansele ca microbul să dezvolte rezistență la toate medicamentele sunt aproape nule. Sau cel puțin așa am crezu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here