Sistemul nervos al organismelor vii, inclusiv al omului, este foarte complicat şi poate fi comparat doar cu universul. La ora actuală, cu toate cercetările sofisticate efectuate în institutele de cercetare specializate în neurologie, psihologie şi neuropatie nu s-au făcut progrese esenţiale, decât în stabilirea unor anumite procese responsabile de unele acţiuni – însă care este mecanismul funcţionării sistemului nervos ramâne o enigmă pentru fiinţa umană. Sistemul nervos coordonează comportamentul organismelor vii în mediul înconjurător, dar cel mai important lucru îl reprezintă relaţiile dintre oamenii dintr-o comunitate, unde fiecare individ trebuie să aibă locul lui şi să-l îndeplinească conform capacităţilor lui, fără a deranja alţi indivizi.
Confruntarea între fiinţele umane este interzisă, divergenţele între diferite concepţii ne poate costa foarte scump: dispariţia parţială sau totală de pe Terra. Relaţiile dintre oameni pot fi armonioase numai printr-o gândire raţională care să rezolve interesele tuturor indivizilor de pe Terra, indiferent de naţionalitate, religie, culoare s.a.
Relaţiile dintre celelalte vieţuitoare sunt complicate, deoarece toate organismele vii au tendinţa de a domina celelalte fiinţe. Multe dintre ele au un potenţial foarte mare de înmulţire aşa cum sunt toate microorganismele. Sub acţiunea unor factori de distrugere iau naştere alte generaţii, cu o putere de reproducere şi mai mare pentru a putea domina. Un exemplu convingător este relaţia dintre om şi insecte, care nu numai că sunt în concurenţă pentru hrană, dar mai sunt şi organisme intermediare de răspândire a multor boli infecţioase. Omul, fără să se gândească foarte mult, a utilizat arma chimică, folosind cele mai puternice substanţe toxice, dar nu şi-a dat seama că în asemenea situaţii el se autodistruge, deoarece substanţele toxice ajunse în mediul înconjurător îi va afecta şi lui sănătatea. Au apărut multe maladii, imunitatea a scăzut considerabil, longevitatea s-a redus catastrofal. În Asia, unde existau oameni ce trăiau 120-130 de ani, acum s-a ajuns ca durata existenţei să se reducă la 50-60 de ani.
Este foarte interesantă organizarea familiilor de albine şi de furnici, unde există o ordine perfectă de coordonare – fiecare individ trebuind să îndeplinească o anumită funcţie în cadrul societăţii. În acest fel de societate structura familială pare a fi perfectă, dar numai la prima vedere, deoarece există conflicte şi în aceste societăţi, fenomene pe care raţiunea umană nu are informaţii suficiente pentru a le înţelege.
Sistemul nervos captează prin intermediul organelor de simţ precum: ochii, nasul, limba, urechile, pielea, anumite informaţii pe care le transmite organului central: creierul. În creier are loc analiza informaţiilor primite de la receptori, iar apoi informaţiile sunt transmise anumitor centre care îndeplinesc funcţiile cuvenite.
Structura sistemului nervos la vieţuitoare, dar mai ales a omului, nu poate fi comparată nici cu cel mai sofisticat calculator; el poate fi comparat doar cu un univers imens. Noi cunoaştem numai morfologic structura sistemului nervos şi structura celulelor nervoase, dar mecanismul de funcţionare rămâne încă necunoscut.
Sistemul nervos are două părţi importante cu efecte reciproce: sistemul nervos central, care cuprinde creierul şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic ce cuprinde totul în afară de ţesutul nervos din sistemul central.
Sistemul periferic se împarte în sistemul nervos vegetativ şi sistemul nervos somatic. Sistemul nervos al vieţii de relaţie poate fi împărţit la rândul lui în sistemul central şi sistemul periferic.
Sistemul nervos vegetativ coordonează acivitatea organelor interne (inima, rinichii, pancreasul). Componentele principale ale sistemului nervos vegetativ sunt simpaticul şi parasimpaticul. Aceste două componente execută asupra fiecărui organ acţiuni antagoniste: unul stimulează, celalalt inhibă. Excitaţia simpatică măreşte catabolismul, deci creşte căldura în organism şi accelerează bătăile inimii. Parasimpaticul are acţiuni inverse: el creşte anabolismul.
Ţesutul nervos este construit din două componente esenţiale: neuronul şi nevralgia (ţesutul de susţinere). Neuronul este unitatea anatomo-funcţională a sistemului nervos şi este alcătuit din corpul celular şi prelungirile acestuia: axonul – prelungire prin care influxul nervos pleacă de la celulă, şi tendrile – prelungiri scurte prin care influxul vine la celulă. Fibra nervoasă este continuarea axonului şi este alcătuită dintr-un fascicul de neurofibrile numit cilindru care poate fi învelit sau nu într-o teacă de mielină. Prin intermediul fibrelor se realizează legătura dintre neuroni şi poartă denumirea de sinapsă.
Circulaţia informaţiei nervoase la nivelul sinapsei se realizează într-o singura direcţie – de la cilindru spre dendrite şi corpul celular. Energia care circulă de-a lungul fibrelor nervoase poartă denumirea de influx nervos. După sensul impulsului se deosebesc două tipuri de neuroni: neuron aferent care conduce impulsul de la periferie către centru şi neuron eferent care conduce impulsul nervos de la centrul nervos către periferie.
Sistemul nervos periferic este alcătuit din fibre nervoase şi organe terminale. La acţiunea diferitor factori interni şi/sau externi se produc excitaţii care se transmit prin fibre nervoase spre centru. Excitaţiile provenite din mediul extern cât şi cele provenite din mediul intern (de la muşchi, tendoane, articulaţii) se transmit prin intermediul sistemului nervos al vieţii de relaţie. Excitaţiile plecate de la viscelare se transmit pe calea sistemului nervos vegetativ. Aceste senzaţii sunt recepţionate de organe specializate – receptori, care pot fi: extrareceptori ce pornesc de la mediul extern şi proprioreceptori care primesc informaţii de la muşchi, tendoane, articulaţii. Mai există şi anteroreceptori, care culeg excitaţiile viscerale.
Nervii periferici pot fi senzitivi sau senzoriali motori, vegetativi. Pe calea acestor nervi vin de la periferia corpului sau de la organele interne spre centru. Din nervii periferici fac parte nervii cranieni – 12 perechi – şi nervii rahidieni.
Sistemul nervos central este alcătuit din encefal, care este format din două emisfere cerebrale, formaţiunile de la baza creierului, cerebel şi măduva spinării.
Emisferele cerebrale prezintă partea cea mai dezvoltată a sistemului nervos. Fiecare dintre ele cuprinde câte patru lobi: frontal, parietal, temporal şi occipital. Aceştia sunt împărţiţi, prin şanţuri, în circumvoluţiuni. Encefalul este format din substanţa cenuşie şi substanţa alba.
Substanţa cenuşie reprezintă scoarţa cerebrală, iar în profunzime se găsesc nucleii cerebrali. În scoarţă se află 14 milioane de celule.
În substanţa albă se găsesc fibre nervoase care fac legătura dintre zonele corticale având rol în coordonarea funcţiilor sistemului nervos. În această zonă are loc reprezentarea şi selecţionarea ideiilor – gîndirea, raţionamentul – activitatea nervoasă superioară. Această parte a creierului, conform ultimelor date afectează legăturile de integritate a tuturor organelor corpului uman.
Lobul frontal corespunde circumvoluţiei frontale ascendente; este sediul neuronului motor central, deci sediul mişcărilor voluntare. Leziunile lobului frontal sunt însoţite de tulburări motorii (paralizii), tulburări în vorbire, tulburări de comportament.
Lobul parietal este sediul cortical al analizatorului sensibilităţii generale. Aici se analizează toate informaţiile ce ţin de sensibilitate. Leziunile lobului parietal vor fi însoţite de tulburări privind aprecierea volumului şi forma obiectelor care ne înconjoară. Distrugerea totală a lobului parietal duce la pierderea orientării asupra formelor obiectelor ce ne înconjoară.
Lobul temporal cuprinde centrul cortical al analizatorului auditiv. Eliminarea acestui lob duce la pierderea parţială sau totală a auzului ceea ce conduce la pierderea parţială sau totală a vorbirii. Uneori persoana în cauză pierde semnificaţia cuvîntului vorbit sau scris.
Lobul occipital este sediul terminaţiilor corticale ale analizatorului vizual. Leziunea duce la tulburări în spaţiu, halucinaţii, tulburări de vedere.
Formaţiunile de la baza creierului sunt diencefalul şi corpii striaţi.
Diencefalul este alcătuit din: talamus – staţie principală de releu pentru toate fibrele senzitive care merg către scoarţa cerebrală; hipotalamus – coordonatorul sistemului vegetativ şi al sistemului endocrin.
Corpii striaţi sunt formati dintr-un număr de nucleie de substanţă cenuşie, fiind segmentul cel mai important al sistemului extrapiramidal. Leziunile în această zona duc la apariţia sindromului extrapiramidal.
Creierul are trei părţi principale: trunchiul cerebral, aflat în prelungirea măduvei spinării pe care se află cele două emisfere cerebrale – creierul mare (cerebrum), locul gândirii conştiente, iar sub cele două emisfere, în spate, se găseşte a treia parte, creierul mic (cerebellum).
Trunchiul cerebral este alcătuit din pedunculi cerebrali, protuberanţa inelară şi bulbul rahidian, care face legătura cu măduva spinării. Leziunile acestora provoacă decesul. De la acest nivel pornesc cele 12 perechi de nervi cranieni, care îndeplinesc funcţii importante în organism.
Cerebelul este alcătuit din două emisfere laterale, cu rol în coordonarea motorie, şi o regiune mediană, care contribuie la menţinerea echilibrului, numită vermis. Funcţia principală este coordonarea mişcărilor.
Măduva spinării, ultima porţiune a sistemului nervos central, are o lungime de aproximativ 40 centrimetri şi are formă de cilindru. Este formată din ţesut nervos şi ocupă interiorul coloanei vertebrale, de la partea inferioară a creierului până la partea inferioară a spatelui. Este alcătuită din substanţă albă şi substanţă cenuşie.
Substanţa cenuşie este situată în interior având forma literei H. Coarnele anterioare ale substanţei cenuşii sunt alcătuite din celule nervoase motorii, cele posterioare din celule nervoase senzitive, iar cele laterale conţin celule nervoase vegetative. Cordonul lateral cuprinde fascicule care conduc spre centrii nervoşi informaţiile cu privire la durere şi temperatură. Leziunile măduvei spinării provoacă tulburări senzitive, motorii şi vegetative.
Pe traiectul rădăcinii posterioare se află ganglionul spinal, care include corpul celular al primului neuron senzitiv periferic. Nervii rahidieni dau naştere nervilor periferici.
Sistemul nervos central este protejat de trei foiţe meningiene: duramater – o membrană fibroasă ce intră în contact cu osul, arahnoidă – foiţa subţire care căptuşeşte faţa internă a duramaterului, piamater – un ţesut celular bogat vascularizat care acoperă ţesutul nervos. Spaţiul subarahnoidian, aflat între arahnoida şi piamater, conţine lichidul cefalorahidian. Acest lichid pătrunde în spaţiile subarahnoide prin nişte orificii denumite orificiile lui Magendie şi Luscha. Între protuberanţă şi cerebel se afla ventricolul IV, care comunică cu ventricolul III prin apenductul silvian.
Căile motorii includ trei elemente: neuronul motor central, neuronul extrapiramidal şi neuronul periferic. Neuronul motor central şi cel extrapiramidal reprezintă cele două căi motorii care merg de la encefal spre maduvă. La acest nivel calea motorie este unică, fiind reprezentată de neuronul periferic numit şi calea motorie finală comună. Prin intermediul acesteia se transmit atît impulsurile venite pe calea neuronului motor central (calea piramidală) cât şi din căile extrapiramidale.
Neuronul motor central formează calea piramidală. Fascicolul piramidal include corpurile celulare situate în scoarţa circumvoluţiei frontale ascendente. Axonul lor alcătuieşte calea piramidală şi se termină în coarnele anterioare ale măduvei unde fac sinapsă cu neuronul motor periferic. Fasicolul piramidal este format din fibre de lungimi şi traiecte diferite: fascicolul geniculat, care se termină în nucleii motori ai nervilor cranieni din trunchiul cerebral, şi fascicolul piramidal încrucişat, care reprezintă cea mai mare parte şi se încrucişează cu partea inferioară a bulbului. Datorită încrucişării bulbare a acestor fibre se înţelege de ce o leziune enfalică antrenează o paralizie de partea opusă a corpului.
Fascicolul piramidal direct este alcătuit din câteva fibre care nu se încrucişează la nivelul bulbului ci cu câteva segmente mai jos, în coarnele anterioare ale măduvei spinării. Prin intermediul lui se transmit impulsurile active şi impulsurile moderatoare ale scoarţei pentru activitatea automat-reflexă a măduvei.
Neuronii extrapiramidali formează calea extrapiramidală, o cale motorie indirectă. Căile descendente se termină în coarnele anterioare ale măduvei prin diferite fascicule: rubro-spinal, olivo-spinal, tactilo-spinal şi vestibulo-spinal. Scoarţa cerebrală la nivelul lobului frontal are neuroni cu funcţie extrapiramidală, care joacă un rol important în mişcările automate.
Neuronul motor periferic este porţiunea terminală a căii motorii. Corpurile celulare se găsesc în coarnele anterioare ale măduvei, iar axonii trec prin rădăcină în nervii periferici terminându-se în muşchi. Legătura dintre nerv şi muşchi se face la nivelul unei formaţiuni de tip sinaptic, numit placa motorie. Transmiterea influxului la acest nivel se face cu ajutorul unui mediator chimic numit acetilcolina. Neuronul motor periferic primeşte excitaţii atât pe calea neuronului motor cât şi pe calea neuronului extrapiramidal şi a arcului reflex medular, de aceea se mai numeşte şi calea finală comună. În leziunea neuronului motor periferic sunt pierdute toate categoriile de mişcări.
Informarea sistemului nervos asupra variaţiilor mediului extern şi intern se realizează prin existenţa la periferie a unor receptori specializaţi pentru toate tipurile de sensibilitate. În mare parte se distinge o sensibilitate elementară şi una sintetică, care cuprinde: sensibilitatea superficială sau cutanată, pentru tact, căldură, durere; sensibilitatea profundă sau proprioceptivă, care provine din muşchi, tendoane, articulaţii, oase, etc. şi sensibilitatea viscerală, subcentralul sistemului nervos vegetativ.
Vascularizarea cerebrală este asigurată de un sistem arterial provenit din ramuri ale arterei carotide interne, care se anastomozează la baza creierului şi formează poligonul Willis. Se asigură astfel un larg sistem de supleanţă, indispensabil circulaţiei cerebrale, deoarece neuronii cerebrali nu rezistă la lipsă de oxigen timp de 4 minute.
Patologia circulatiei cerebrale este disturbată de tulburările de circulaţie arterială. În funcţie de modificări apar sindroame clinice variate. Se disting două sindroame clinice:
- Insuficienţa circulatorie cronică cu simptomatologie discretă;
- Insuficienţa circulatorie acută cu simptomatologie de focar, uneori dramatică, manifestările fiind cunoscute sub denumirea de accidente vasculare cerebrale.
Hemoragia cerebrală este revărsarea de sânge în parenchimul cerebral, care poate apărea din cauza tensiunii crescute a sângelui sau a unor formaţiuni care pot apărea spontan sau în urma unor traume. Formele distincte pot fi următoarele: hemoragia cerebro-meningeană, hemoragie cortico-meningeană, hematom intracerebral.
Din bolile infecţioase ale sistemului nervos cele mai des întîlnite sunt: meningitele, encefalitele, mielitele, leuconevrozitele, scleroza în plăci şi mielita sifilitică. Pot apărea şi afecţiuni de tipul epilepsiilor, care sunt sindroame clinice paralitice cu debut şi sfârşit brusc, urmate de pierderea conştiinţei şi însoţite de convulsii tonico-clonice şi come care se caracterizează prin pierderea completă a conştiinţei.
