Structura pielii

0
Structura pielii

Potrivit expresiei unei personalități a lumii dermatologice „pielea este fațada monumentală a corpului omenesc“ care nu constituie un simplu înveliș protector, ci este un organ cu structură complexă, cu multiple proprietăți și funcțiuni.

Pielea are o suprafață de 1,5 până la 2 m², reprezintă 1/15 din greutatea totală a organismului și are o grosime cu variații în funcție de regiunea considerată; astfel, pe pleoape este foarte subțire (0,2-0,3 mm), cea mai groasă fiind cea din palme și tălpi, urmată de cea a cefei și spatelui. Mai există unele diferențe pentru o aceeași regiune în funcție de rasă, sex și vârstă, la copii și femei fiind mai subțire. Pe suprafața pielii, palmelor și tălpilor se observă la un examen mai atent un desen constituit din mici creste lineare paralele și arcuite în diferite direcții numite dermatoglife, care diferă de la individ la individ, cele de la pulpele degetelor constituind „amprenta digitală“. În rest, pielea are un desen rezultat din șanțuri fine care, întretăiate, oferă un aspect romboidal. În zonele de flexiune ale membrelor se produc pliuri sau „gropi“ ca în regiunile axilelor, inghinale, anterioare ale coatelor, posterioare ale genunchilor. Alte regiuni în care se observă pliuri adânci sunt cele retroauriculare, submamare și interfesiere. Pliurile constituie zone cutanate de o sensibilitate particulară, devenind adesea sediul unor procese inflamatorii (intertrigo). Pielea mai are minuscule orificii sau infundibule denumite pori, care sunt orificii ale glandelor ce secretă sudoarea și sebumul (grăsimea pielii). În ceea ce privește culoarea, aceasta este dată în primul rând de cantitatea și calitatea pigmentului natural (melanina), la care se adaugă și alți factori cum sunt: dispersiunea luminii prin grosimea epidermului, în special a stratului cornos, vascularizarea și prezența unui alt pigment de culoare galbenă (carotenul).

Ca structură, pielea este alcătuită din trei straturi distincte: la exterior epidermul, la mijloc dermul și sub acesta hipodermul. Se deosebesc intre ele atât structural, cât și funcțional. La rândul său epidermul este format din patru straturi: cel mai superficial, în legătură directă cu mediul exterior, este stratul cornos, alcătuit din mai multe rânduri de celule turtite, bogate în keratină, substanța care le conferă rezistența necesară rolului de protecție. Sunt celule care și-au pierdut unele componente caracteristice celulelor vii, fiind sub acest aspect ultimul stadiu al evoluției și migrării celulelor epidermului din profunzime spre suprafață, pentru ca în cele din urmă să se desprindă și să cadă insensibil, mai ales cu ocazia spălatului. Stratul subiacent este alcătuit din câteva rânduri de celule romboidale alungite numit stratul granulos, datorită grăunțelor de keratohialină. Urmează cel mai gros din straturi, stratul spinos sau mucos sau Malpighi, cuprinzând aproximativ 50% din grosimea epidermului, constituit din celule voluminoase poliedrice, așezate ca un mozaic, unite intre ele prin niște filamente care le mențin strâns legate și care în anumite boli sunt distruse, permițând dislocarea celulelor și apariția leziuni de regulă buloase. Cel mai profund stratul bazal, format dintr-un singur rând de celule cilindrice, înalte, perpendiculare pe așa-numita membrană bazală de care sunt ancorate prin același tip de filamente. Este numit și stratul germinal, datorită rolului de a genera celulele care prin multiplicare și migrare spre suprafață, alcătuiesc celelalte straturi epidermice.

Printre celulele bazale propriu-zise mai sunt presărate celule cu funcții speciale, celule melanocitare, care fabrică pigmentul melanic preluat apoi de celulele straturilor supraiacente, celulele Langerhans, cu rol în apărarea imunitară.

Dermul, a doua componentă importantă a pielii, este separat de epiderm prin membrana bazală, care opune și ea o importantă rezistență, pătrunderii din mediul extern a substanțelor străine și chiar a unor celule anormale (în tumori maligne) din epiderm, este compus din celule, vase sangvine și limfatice și nervi, toate acestea înglobate în țesutul conjunctiv, care este scheletul sau țesătura de rezistență a pielii. Prin componentele sale joacă rolul principal în procesele metabolice vitale, care au loc în această regiune. Structural i se disting trei niveluri, a căror graniță este mai puțin net marcată decât în cazul epidermului; cel superior numit dermul papilar, deoarece cuprinde porțiunile din derm ce se insinuează între crestele epidermului, prin prelungiri mamelonate numite papile. Acestea adăpostesc ultimele ramificații ale vaselor și nervilor sub formă de ghemuri în conexiune unele cu altele (plex capilar).

La mijloc este dermul propriu zis sau corionul cu structura marcat fibrilară (fibre conjunctive, elastice și reticulare, care sunt prinse într-o masă amorfă, substanța fundamentală, bogată în vase. Corionului îi revine rolul principal în ceea ce privește rezistența și în același timp elasticitatea mare a pielii.

Ultimul nivel îl constituie dermul profund sau hipodermul, cu structură fibrilară mai laxă, realizând o rețea în ochiurile căreia se găsește grăsime: prin aceasta joacă rolul de amortizare a traumatismelor și mobilitatea pielii pe țesuturile tari mai profunde, mușchi și oase.

Pielea, ca și alte organe, este vascularizată de o rețea de vase sangvine și limfatice bogate și amplu ramificate, care se extinde de la hipoderm la dermul superficial. Având vase proprii, epidermul se hrănește prin lichidele transvazate din rețeaua vasculară, îmbibând vascularizația pielii, reglată în primul rând de sistemul nervos central, care își trimite ramuri pe calea nervilor principali, la întreaga rețea de vase, în afară de cele mai periferice numite capilare. Mai intervin în reglarea circulației cutanate hormoni și substanțe rezultate din procese metabolice. Vascularizația pielii intervine în metabolismul general al organismului și al termoreglării. Pielea mai are și un bogat sistem nervos format din terminații nervoase libere, care potrivit unor cercetări mai recente ar pătrunde până în epiderm și din organe nervoase cu structură și funcții specializate pentru diversele simțuri, respectiv pentru perceperea diferitelor senzații din exterior: tactile, dureroase, de mâncărime, de cald, de rece.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here