Oamenii de știință au convingerea că omul modern doarme mai puțin ca semenul său de odinioară. O multitudine de factori contribuie la această realitate, factori care în mod evident țin de noul cadru al civilizației tehniciste, în care ne ducem existența. Cei mai principali dintre aceștia par totuși a fi doi la număr: unul ținînd de perturbarea somnului de saltul brusc peste fusele orare și altul de creșterea nivelului sonic din cadrul ambiental. Câteva cuvinte despre fiecare dintre aceștia.
Ne aflăm după cum știți în plină eră a vitezelor supersonice, eră în continuă evoluție, și asta grație progresului mereu ascendent al științei și tehnicii. Pentru că în intervalul extrem de scurt cînd grație acestor viteze am fost transportați dintr-un loc în altul al planetei, organismul nu a avut timpul necesar spre a se adapta acestei situații, a rezultat o nouă patologie, specifică civilizației moderne: aceea a vitezelor supersonice, a salturilor vertiginoase peste fusele orare. Unii etichetează această nouă patologie de pe urma căreia se resimte în mod consistent și somnul, după cum vom vedea mai tîrziu, cu denumirea de desincroză sau detemporalizare, iar alții cu aceea de „jet-travel”, termen provenind de la cuvintele englezești jet însemnînd avion cu reactie, iar travel călătorie. De fapt, toate aceste denumiri vor să consemneze o nouă prezență în patografia umană, prezență constînd din totalitatea perturbărilor somatice și psihice, organice și mai ales funcționale, ce survin ca urmare a trecerii extrem de rapide dintr-un mediu geoclimatic în altul sau dintr-un mediu biosocial în altul. La originea acestei noi boli a civilizației stă de fapt bulversarea totală și brutală a ritmurilor obișnuite de existență circadiene și nictimerale. ritmuri care sînt adînc imprimate în structurile noastre genetice, bulversare care merge pînă la inversarea lor. În special inversarea ritmurilor nictimerale, la care obligă prin definiție călătoriile cu avioanele turboreactoare, care reușesc să ne ducă, în numai câteva ceasuri, din emisfera boreală în cea australă, și asta înainte de a fi avut timpul necesar pentru parcurgerea fie și a unui singur volum de circa o sută de pagini, reprezintă pentru organismul omenesc un veritabil șoc, o brutală schimbare de decor. cu care acesta nu a avut practic timpul necesar pentru a se adapta.
Ar fi practic imposibil, ca această goană vertiginoasă peste fusele orare, și care poate fi semnalată pe toate meridianele lumii, să nu deregleze bioritmurile și odată cu asta, firește, și cursul normal al somnului.
Specialiștii în problemă au constatat însă existența unor simtome mult mai variate în atari situații, simptome concretizate în trenante senzații de oboseală, în paradoxale accese de somn, în depresiuni matinale inexplicabile, în trenante și curioase tulburări de dispoziție, în tot așa de curioase oscilații afective, în disparități adică nepotriviri sexuale, în dispersii mai mult sau mai puțin durabile și mai mult sau mai puțin semnificative în ceea ce privește atenția, în paradoxale stări euforice sau depresive, ca și în tulburări neurvegetative dintre cele mai bizare. Patologia desincrozei și a detemporalizării este însă pe cât de prolixă, pe atît de proteiformă. Ea este în plus grevată de un acut coeficient de personalizare, structura psihică și temperamentală a celui în cauză spunîndu-și și în această privință cuvîntul.
Goana peste fusele orare, așadar, saltul brusc și rapid pe calea aerului dintr-un loc în altul, induce însă nu numai modificări somatice, ci și psihice. lată în acest sens o experiență cât se poate de revelatoare. Un grup de tineri, foarte sănătoși, au fost ținuți la Londra sub o strictă supraveghere medicală, în condiții de viață rațională, standardizată. În tot acest interval de timp, li s-a măsurat cu regularitate temperatura, tensiunea arterială, volumul urinar, precum și alți indici biologici, toate aceste măsurători prezentînd în general valori sensibil egale la toți participanții experienței care, după cum am mai precizat, erau de vîrste apropiate și foarte sănătoși. După două săptămîni de experimentare și, implicit de urmărire, subiecții în cauză au fost transportați, brusc, pe calea aerului, cu un avion de mare viteză, tocmai la Spitzberg, respectiv dincolo de Cercul Polar de Nord, și asta într-o perioadă cînd aici era numai zi, adică lumină continuă. Imediat după aterizare, subiecții au fost separați în două grupuri distincte, grupuri fără nici o legătură între ele, decât aceea că duceau aceeași viață cu care fuseseră obișnuiți, timp de două săptămîni la Londra. Tuturora li s-a luat în prealabil ceasul – punct important din protocolul experienței – dîndli-se în schimb, și în chip de recompensă, un altul, de o deosebită valoare. Ceasul celor din primul grup mergea însă cu o viteză în care ziua și noaptea ar totaliza împreună 27 de ore, și nu 24 ca în mod obișnuit, în timp ce acela al subiecților din cel de-al doilea grup, era programat pentru un ciclu noapte-zi de 21 ore. Așadar, pe această cale, se crease între grupuri o diferență artificială de 6 ore. fără ca participanții la experiență să știe aceasta. Deși pe baza acestui truc s-a obținut în primul grup o dilatare a timpului, iar în cel de-al doilea o comprimare a sa, indicii biologici constatati au rămas constanți, într-o primă etapă, demonstrind intrarea în funcție a timpului psihologic, pentru ca, mai tardiv, deci într-o a doua, acești indici să fie bulversați și somnul de asemenea, în chip variabil, atît în primul grup, cât și în cel de-al doilea.
Multe alte experiențe similare au demonstrat că omul se adaptează relativ mai ușor la modificarea ritmurilor circadiene și sezoniere. Cind însă acesta este pus în situația de a străbate mai multe zone climatice, traversînd cu vertiginoase viteze fusele orare, și cînd între locul pe care îl părăsește și acela în care descinde apare o diferență de peste 10 ore, se produce această dereglare, în majoritatea cazurilor de tip nevrotic, care influențează desigur și ciclurile somnului, concretizate în tulburările menționate, și cunoscute cu denumirea de desincroză, detemporalizare sau de cronotaraxie sau de ataxie temporală cum au mai fost etichetate aceste tulburări de unii cercetători. Și mai pregnante sînt aceste modificări, cînd pe calea marilor viteze se trece rapid dintr-un anotimp extrem în altul, cum ar fi din vară în iarnă, de exemplu. Dereglarea bruscă a ritmului sezonier habitual poate fi urmată și de mai grave perturbări ale mecanismelor fiziologice de adaptare, putîndu-se declanșa pe această cale un întreg complex de simptome patologice, de o mare varietate. Aceste perturbări între care intră desigur și acelea ale somnului, sînt deosebit de pregnante în perioadele de reaclimatizare, cînd cel în cauză trece, fără o adaptare prealabilă, în mod brusc, din condițiile de seră ale climatului austral, în acelea aspre, aride, și de o mare instabilitate, ale climatului boreal.
Nu este posibil, se pare a decala propriile noastre orologii biologice, fără a fi sanctionati sau cel puțin avertizați în acest sens de semnalele tainice ale organismului. Scurgerea normală a timpului nu trebuie întreruptă în mod brusc, dacă dorim ca scurgerea normală a fenomenelor biologice să nu sufere dereglări, somnul fiind unul dintre cele mai importante dintre acestea.
După cum am mai precizat, un alt factor ținînd de cadrul ambiental, și care poate perturba semnificativ somnul este zgomotul. Nivelul sonor al cadrului menționat a cunoscut o vertiginoasă creștere în societatea modernă, iar specialiștii în materie apreciază, că acest nivel s-a dublat, numai pe parcursul ultimelor zece ani. Medicii au izolat o prolixă patologie proprie societății moderne, în care intră firește și tulburările calitative și cantitative de somn, imputabilă doar hipertrofierii acestui factor.
Astfel, zgomotul este după unii responsabil pentru un caz din trei în apariția nevrozei astenice, și pentru patru cazuri din cinci în ceea ce privește migrena. Or, și nevroza astenică ca și migrena antrenează la rîndul lor degradarea somnului. Medicul francez, H. Carette, susține într-un documentat studiu, că numărul bolnavilor nevrotici care fac zgomotul integral responsabil de suferința lor a crescut de la 45% la 70% numai pe parcursul a patru ani. Cel mai mult se resimte însă sistemul nervos de pe urma agresiunii sonice, și aceasta pe de o parte pentru că aceasta este un releu și, pe de alta, pentru că este și un punct central de impact pentru stimulii sonori. Ca ripostă în fața agresiunii menționate, sistemul nervos declanșează un întreg ansamblu de reflexe, care pun organismul în stare de tensiune neurovegetativă, iar psihicul bineînțeles că va intercepta toate aceste agresiuni, pe care le va răsfrînge apoi asupra aceluiași organism, și înainte de orice asupra somnului.
Nu este fără importanță a preciza că zgomotului îi este proprie o mare încărcătură de subiectivism. Pentru un meloman, de exemplu, el este antiteza muzicii; pentru un om al ordinei publice, motiv de sancțiune; pentru un individ silentios, manierat și ponderat, criteriu de apreciere a vulgarității; pentru medic-factor de agresiune și chiar traumatism (firește sonic). cind intensitatea sa trece de pragul a o sută de decibeli. (Trebuie să precizăm că decibelul reprezintă o valoare logaritmică care, pentru simplificare, poate fi descrisă ca cea mai mică variatie de intensitate sonică perceptibilă pentru urechea umană. Dacă la o extremă a toleranței umane în materie de zgomot se află vocea șoptită sau foșnetul frunzelor prin care adie vîntul (ambele situații corespund la valoarea de cinci decibeli), la cealaltă se află zgomotul generator de senzații dureroase al supersonicului (cu cei o sută de decibeli care îl caracterizează). Indiferent însă de zgomot și de intensitatea sa, acesta cât și reacția psihoemoțională pe care o declanșează, pot deveni o simplă obișnuință grație repetibilității. Așa se explică că pe morar, de exemplu, nu-l deranjează de loc vacarmul pe care îl generează cele două pietre enorme care se freacă între ele, în vederea procesului de măcinare, după cum pe artilerist de asemenea nu-l deranjează tot de loc detonațiile insuportabile ale proiectilelor tunurilor.
Toleranța zgomotului mai este condiționată și de ritmul producerii sale. Din acest punct de vedere explozia unei dinamite irită mai puțin decât zgomotul nesemnificativ produs de o simplă picătură de apă, care se scurge dintr-un robinet defect, repetat însă cu obsedantă regularitate. Contează apoi în materie de zgomot cadrul ambiental ca și condițiile psihice în care acesta se desfășoară. Sonoritățile catifelate ale flautului, care ne încîntă urechea într-o sală de concert, ne pot crea veritabile explozii de furie atunci cînd ele survin de la un vecin care exersează o partitură, în momentul cînd ne pregătim de somn.
Contează, în sfîrșit, în materie de zgomot, încărcătura emoțională a perceperii sale, proprie personalității celui în cauză. Contează în acest sens gradul de hipersensibilitate emoțională a aceluia care îl receptează, apoi condițiile psihosociale, cele psihoprofesionale, gradul de cultură, etc., tot ale celui în cauză. Din acest punct de vedere nu trebuie să ne șocheze indiferența și somnul liniștit pe care îl afișează paznicul de barieră, în contextul vacarmului sonor al tuturor trenurilor care pur și simplu îi zgîltîie patul, dar nu-i tulbură somnul și asta în contrast cu tiuitul nesemnificativ al unui tîntar din pavilionul urechii, care i-l tulbură.
Repercusiunile psihice ale zgomotului sînt pe cât de numeroase pe atît de puțin cunoscute. Stimulii sonici diminuă apreciabil atenția și concentrarea. Aceiași stimuli influențează tot atît de apreciabil și somnul. Pe de altă parte, în contextul unei ambiante sonore intense indivizii mai labili și mai fragili sub raport psihic pot să prezinte complicate dereglări de ordin neurohormonal, ce duc pînă la senzația de pierdere a echilibrului, la aceea de mers în gol ca și la dificultatea de coordonare a mișcărilor. Acești indivizi acuză în contextul menționat senzații penibile de vertij, de greață, vărsături și chiar de sincope, Implicațiile psihosomatice și implicit somnice ale zgomotului fiind de o mare varietate. Nu numai insomnia, ci și oboseala pot fi catalogate ca reprezentînd din anumite puncte de vedere consecințe firești ale uzurii sonice. Aceste consecințe sînt cu atît mai intense, cu cât stimulul sonic a fost mai semnificativ și a durat mai mult. Multe accidente la locul de muncă, ca și la volan, nu sînt străine de aceste realități. Vom reveni într-un capitol special asupra acestui aspect. Zgomotului îi mai sînt proprii apariția senzatiei de neliniște, de teamă ca și de irascibilitate: apoi a aceleia de astenie ca și a unei stări greu de definit. Pe alte planuri, este bine a ști că zgomotul mobilizează toate forțele organismului împotriva unei presupuse primejdii care vine din afară, el avind din acest punct de vedere o funcție protectoare și securizantă. Cum însă majoritatea zgomotelor sub al căror foc concentric evoluăm, nu pretind din partea organismului o ripostă promptă, netă și majoră, această mobilizare de fapt nejustificată din partea forțelor organismului se va solda cu o senzație de ineficiență, cu un sentiment de frustrare, stări care vor crea desigur premise pentru apariția insomniei și pentru întretinerea ei.
Ceea ce iarăși merită a fi reținut, este că zgomotul acționează într-un anume fel în perimetrul omului sănătos și în altul în acela al omului bolnav. Căci, oricât de neutru și de benign ar fi un zgomot unul va fi răsunetul său în cadrul unui individ sănătos și echilibrat. și altul în acela al unui isteric sau schizoid. S-a făcut apropo de acest fapt demonstrația că un anume zgomot, repetat în cadența de șapte asemenea zgomote pe secundă, poate declanșa la epileptici, de exemplu, o criză în toată puterea cuvîntului, criză proprie acestei boli. In general vorbind, va trebui să acceptăm că modificările induse de zgomot organismului atît pe calea sistemului neurovegetativ, cât și pe cea a sferei psihoafective sînt de o enormă varietate, și toate aceste modificări afectează într-o manieră sau alta și somnul. Așa-numita nevroză a zgomotului, de care se vorbește din ce în ce mai insistent în publicațiile cu profil psihologic și medical, reprezintă o realitate cit se poate de concretă și de frecventă. Acestei nevroze îi sînt proprii o variata gama de nuante ce merg de la discreta senzație de neliniște și pînă la obsesia fonică.
Indiferent însă de toate aceste aspecte, nu trebuie nicicînd ignorat și rolul util, constructiv, al zgomotului. Căci, spre exemplificare, fie că este vorba despre un simplu zgomot-semnal, sau despre un simplu zgomot-simptom, ele reprezintă în anumite circumstanțe factori de vigilență ca și de sesizare. Din acest motiv, zgomo tul nu trebuie cu desăvîrșire excomunicat din existența citadină și nici din cadrul ambiental al somnului, și asta pentru faptul că tăcerea absolută este tot atît de dăunătoare ca și vacarmul sonor. Voluntarii care au avut curiozitatea și curajul de a intra pentru mai multă vreme în camere experimentale perfect insonorizate, sau în peșteri de mare adîncime, unde au cunoscut rigorile liniștii absolute, au ieșit de acolo pur și simplu înspăimîntați. Din acest motiv, copiii în special adorm mai ușor în contextul sonor al pașilor discreți ai celor din jur, al focului care pîlpîie în sobă sau în acela al tic-tac-ului de ceasornic, decât în acela al liniștii desăvîrșite. Zgomotul, cel puțin în anume aspecte ale sale, s-a imprimat adînc în structurile noastre genetice, și asta încă din primele clipe de viață, cînd receptam bătăile inimii mamei, amplificate de lichidul amniotic, și poate tocmai din acest motiv, desprinderea totală de zgomot, poate echivala cu neființa.
Image by Freepik
