SARS. Cum a apărut? Istorie

0
SARS. Cum a apărut? Istorie

În timp ce epidemiologii din întreaga lume ieșiseră la vânătoare în căutarea unor noi combinații de virusuri gripale, în zonele rurale ale provinciei Guangdong din China, SRAS își făcea pe nesimțite apariția letală. Cercetătorii sunt de părere că, în timp ce instituțiile de sănătate publică erau preocupate cu noua gripă aviară H5N1, care provoca boli respiratorii acute în rândul populației chineze, două sau mai multe virusuri din familia Coronaviridae suferiseră o mutație, creând un nou microb virulent. Înainte de apariția SRAS, virusurile din familia Coronaviridae provocau doar răceli ușoare la oameni. De atunci, însă, au dovedit că sunt mult mai periculoase.

Provincia Guangdong, și mai ales capitala acesteia, Guangzhou, este cunoscută în întreaga Chină pentru restaurantele care oferă pre parate extrem de apreciate din carne de animale sălbatice. Oameni din toată țara vin în această regiune pentru a se delecta cu o mulțime de specialități extravagante, de la șerpi veninoși și urși până la animale exotice, precum bursucul chinezesc, enotul și zibetele himalaiene. Ultimele trei specii sunt adesea purtătoare ale virusurilor din familia Coronaviridae, și probabil că unul dintre acestea a fost sursa SRAS, o boală gravă, care afectează omenirea.

În 2003, în momentul în care epidemiologii au descoperit sursa SRAS, primele cazuri se manifestaseră printre bucătarii care lucrau în restaurantele exotice din Guangdong. Boala se răspândea, de asemenea, în piețele extrem de aglomerate, umplute până la refuz cu tot felul de cuști în care erau ținute animalele sălbatice. În noiembrie 2002, când au apărut primele cazuri de SRAS, majoritatea pacienților fuseseră tratați într-un spital local din Guangzhou. În sălile de așteptare ale instituțiilor de îngrijire medicală din zonă începuseră să circule zvonuri cum că în regiune apăruse un virus nou și letal.

Însă în momentul în care OMS a insistat să obțină informații, guvernul chinez nu a declarat decât că apăruseră câteva cazuri izolate de pneumonie atipică”, provocată probabil de o bacterie rară pe nume Chlamydia pneumoniae. La începutul lui 2003 au declarat că epidemia luase sfârșit, aceasta soldându-se cu 300 de cazuri de boală și numai cinci decese.

În ciuda eforturilor guvernului de a-i liniști pe cetățenii îngrijorați, zvonurile continuau să circule. Autoritățile din domeniul sănătății publice din orașele învecinate, Hong Kong și Shanghai, au început să monitorizeze spitalele, căutând pacienți care sufereau de infecții respiratorii grave. Orașul Shanghai a instituit un program detaliat și eficient de monitorizare a noii infecții, program care probabil că a salvat orașul de la o epidemie devastatoare de SRAS. În ciuda stabilirii acestor măsuri de siguranță, nu exista nici o modalitate de a ține sub control zecile de mii de persoane care veneau și plecau zilnic din Hong Kong. Virusul a pătruns pe nesimțite în această regiune, în februarie 2003.

SRAS și-a început călătoria în jurul lumii ascuns în aparatul respirator al unui doctor din Guangzhou, care tocmai pleca la Hong Kong pentru a lua parte la o nuntă în familie. El tratase pacienți care con tractaseră noua infecție și nu se simțea prea bine când a aterizat la Hong Kong. S-a cazat apoi la hotelul Metropole – astăzi, loc de tristă amintire pentru epidemiologii din întreaga lume, în camera 911, la etajul al nouălea. Pe parcursul următoarelor zile, starea lui s-a agravat, iar pe 22 februarie 2003 a fost internat într-un spital din oraș.

Câteva zile mai târziu, două persoane care îl vizitaseră pe doctor au fost și ele spitalizate și, astfel, boala s-a declanșat în întreg Hong Kongul. Un alt călător cazat și el într-o cameră de la etajul al nouălea s-a întors în Vietnam, răspândind boala și aici, iar un altul a revenit în Singapore, țară în care consecințele au fost la fel de dezastruoase. Un tânăr s-a întors acasă, în San Francisco, dar, din fericire, boala nu s-a răspândit. Un cuplu a revenit în Vancouver, iar personalul spitalului canadian l-a izolat rapid după ce a aflat despre călătoria și șederea la hotelul Metropole; și în acest caz, boala a fost ținută sub control.

Însă când o femeie mai vârstnică și soțul ei s-au întors la Toronto după o ședere de trei nopți într-o cameră de la etajul al nouălea al hotelului Metropole, femeia s-a îmbolnăvit. S-a dus la medicul de familie, care a liniștit-o spunându-i că suferă de o infecție virală și i-a recomandat odihnă. Din păcate, femeia a murit acasă, pe data de 5 martie 2003. Medicul legist a declarat că murise din cauza bolii de inimă de care suferea, agravată probabil de diabet și de infecția virală contractată de curând. Familia a înțeles, așadar, că femeia murise din cauza unui infarct.

Trei zile mai târziu, băiatul cel mai mare al femeii, care locuia in aceeași casă cu mama sa, împreună cu soția și copilul, s-a îmbolnăvit, A fost internat într-un spital din regiune și diagnosticat cu pneumonie, pe 8 martie. Boala bărbatului de patruzeci și patru de ani nu i-a alertat pe medicii spitalului și nimeni nu s-a gândit să-l izoleze – nu mai călătorise de șase ani, iar locuitorii din Toronto contractau adesea infecții respiratorii în timpul lunilor de iarnă.

Bărbatul a fost ținut într-o cameră de observație împreună cu alte șase persoane, până când s-a eliberat o rezervă în salonul principal al spitalului. După treizeci și nouă de ore, a fost mutat într-o secție de terapie intensivă. Doctorul secției se temea că pacientul ar fi suferit de tuberculoză, o boală care se răspândea frecvent printre populațiile multietnice din zonă. L-a izolat pe bărbat într-o cameră destinată ce lor suferinzi de infecții respiratorii, pentru a proteja ceilalți pacienți și personalul spitalului, și a adus imediat cazul la cunoștința departamentului local de sănătate publică. Din păcate, până în acel moment, cincisprezece persoane deja contractaseră SRAS. Tocmai se declanșa se cea mai mare epidemie din afara Asiei.

Autoritățile de sănătate publică și-au dat la scurt timp seama că mai mulți membri ai familiei pacientului, inclusiv soția, fratele, sora și chiar și copilul de șase luni, erau, de asemenea, bolnavi și sufereau de febră și tuse. Pe 13 martie, bărbatul a murit, la câteva ore după ce OMS emisese primul decret de alertă privind o boală respiratorie gravă ce se răspândea în China și Hong Kong. La câteva ore după moartea sa, câți va dintre membrii familiei au fost diagnosticați cu infecții respiratorii grave. Fratele său respira cu ajutorul unui tub cu oxigen; sora și soția au fost internate într-un alt spital. La scurt timp, și tatăl a fost spitalizat. Singurii membri ai familiei cruțați au fost cei doi copii ai sorei lui și soțul acesteia. Din fericire, toți au supraviețuit, însă impactul catastrofal al SRAS asupra familiei nu putea fi măsurat în cuvinte.

Pe 14 martie 2003, autoritățile de sănătate publică și personalul din spitalele din Toronto au ținut o conferință de presă pentru a avertiza populația cu privire la această nouă infecție respiratorie, în rudită probabil cu boli asemănătoare, consemnate pentru prima dată la Hong Kong. Acum se dădea startul unei curse contra cronometru pentru a găsi persoanele care intraseră în contact à familia. Pe par cursul următoarelor zile, a devenit evident că cei care împărțiseră camera de observație cu bărbatul în vârstă de patruzeci și patru de ani erau în primejdie. Un pacient mai vârstnic, care fusese supravegheat pe timp de noapte deoarece acuza dureri în piept, se îmbolnăvise; a fost transportat de urgență la spital cu ambulanța, dar a murit în ziua următoare. Fiica și nepoata sa au contractat și ele SRAS, dar, din fericire, au supraviețuit. Soția sa, însă, a murit.

Până la înăbușirea epidemiei, circa patru luni mai târziu, în jur de trei sute șaptezeci și cinci de persoane se îmbolnăviseră, majoritatea in Greater Toronto Area, iar patruzeci și patru dintre acestea decedaseră. Printre morți s-au numărat și două dintre asistentele care îi îngrijiseră curajoase pe cei grav bolnavi, un medic de familie care tratase unele dintre cazurile inițiale și o infirmieră care se ocupa de mama celei mai bune prietene a ei. În plus, mai mult de două mii de persoane care acuzaseră simptomele bolii au beneficiat de asistență medicală, iar peste treizeci de mii au fost ținute în carantină – o măsură de urgență care nu mai fusese pusă în practică în Canada de cincizeci de ani. Impactul economic a fost deosebit de mare, epidemia cauzând pierderi de peste un miliard de dolari în orașul Toronto. Unele grupuri etnice, în special comunitățile de chinezi din America de Nord, au fost izolate și marginalizate. În ciuda zvonurilor tot mai răspândite cum că numai asiaticii ar fi infectați cu SRAS, Toronto, un oraș cu adevărat multicultural, a dovedit că nimeni nu era imun la acest microb înfiorător. Până în iunie 2003, virusul afectase toate grupurile rasiale, religioase și etnice din oraș.

De la debutul crizei, autoritățile din domeniul sănătății publice și personalul medical lucraseră practic în necunoștință de cauză. Nu știau dacă microbul era o bacterie sau un virus, cum se transmitea de la om la om, cât timp dura de la expunere până la apariția simptomelor (perioada de incubație) sau dacă bolnavii puteau transmite mai departe infecția înainte să prezinte semne de îmbolnăvire (după cum se întâmplă cu microbi precum rubeola sau varicela). Au apelat la toate resursele accesibile: antibioticele, care vindecă infecțiile bacteriene; antiviralele, în caz că boala ar fi fost provocată de un virus; interferon, un medicament care funcționează împotriva hepatitei C; și chiar și tratamente precum steroizii, care contracarează inflamația plămânilor. În ciuda acestor eforturi susținute, nimic nu a funcționat. Antidoturile se limitau la stabilizarea respirației pacienților prin administrarea de oxigen și crearea de condiții cât mai bune pentru a da timp sistemului imunitar să-și revină și să combată microbul.

În absența rezultatelor testelor de laborator, a vaccinurilor și a unui tratament eficient, ruperea ciclului de transmitere era esențială. Cei care intraseră în contact cu virusul SRAS trebuiau să stea acasă, în carantină, timp de zece zile. Dacă nu se îmbolnăveau după perioada de incubație de zece zile, erau scoși din izolare. Dacă începeau însă să prezinte simptome, erau spitalizați de urgență. Personalul purta măști și echipament de protecție pentru a nu contracta virusul nociv.

Singura certitudine consta în faptul că cea mai eficientă măsură de prevenire era spălatul pe mâini. Medicul Sheela Basrur, membră a comitetului de sănătate al orașului Toronto, a reamintit în mod repetat populației și personalului din spitale că cea mai bună metodă de apărare împotriva SRAS era eticheta respiratorie: să ne spălăm pe mâini sau să folosim dezinfectante pe bază de alcool, să ne acoperim gura când tușim și să evităm contactul cu alte persoane, în caz de infecție. Acest mesaj a călătorit de la Hong Kong până la Beijing și din Singapore până la Toronto, devenind o predică internațională.

Până în vara lui 2003, SRAS fusese eliminat. Însă epidemia scosese la iveală câteva deficiențe grave ale sistemului de sănătate. Spitalele din America de Nord fuseseră construite într-o perioadă în care bolile infecțioase nu mai erau considerate o amenințare. Vechi și aglomerate, acestea nu dispuneau de echipamentul necesar pentru a detecta și a soluționa o criză de o asemenea anvergură. Programele de prevenire și monitorizare a infecțiilor își pierduseră din eficacitate din cauza măsurilor de economisire, iar infrastructura de sănătate publică acoperea doar nevoile de bază.

Dezastrul provocat de epidemia de SRAS și consecințele îngrozitoare pe care le-a avut asupra comunităților din întreaga lume au reamintit guvernelor și publicului larg de prețul care trebuia plătit ca urmare a pierderii acestor măsuri de siguranță. Mai multe comisii din Canada, Hong Kong și China s-au concentrat pe restructurarea sistemului de sănătate publică pentru a reuși, pe viitor, să detecteze de la început bolile contagioase, să amplifice capacitatea de a contracara noile amenințări și de a ține sub control infecțiile periculoase. Pe lângă aceste măsuri, s-a subliniat din nou importanța respectării normelor fundamentale de igienă, în special aceea a spălatului pe mâini, pentru a preveni răspândirea bolilor mortale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here