Primul progres major în domeniul vaccinării a avut loc acum cir ca două sute de ani, când a fost elaborat un vaccin care proteja oamenii împotriva molimei variolei. Variola răpusese sute de milioane de persoane, de la faraonul egiptean Ramses al V-lea, care murise în 1156 î.Hr., purtând cicatricile bolii pe chip, până la o treime din supușii Imperiului Roman, morți în jurul anului 165 d.Hr., în timpul unei epidemii care durase cincisprezece ani. Milioane de azteci și incași au fost nimiciți de această molimă în secolul al XVII-lea, când europenii au adus aici boala în timpul colonizării Americilor. În plus, acest microb a devenit faimos pentru că afecta toate păturile societății europene, luând viața reginei Maria a II-a a Angliei în 1694, a împăratului losef I al Austriei, în 1711, și a regelui Ludovic al XV-lea al Franței, in 1774. În America, președintele Abraham Lincoln se îmbolnăvise de variolă la câteva zile după discursul de la Gettysburg, iar George Washington contractase boala în 1751, dar supraviețui se. Variola afecta în aceeași măsură monarhii, conducătorii politici și populațiile de pretutindeni, lăsând în urmă suferință, cicatrici și moar te; 10% dintre calamitățile secolului al XVIII-lea au fost provocate de această boală mortală.
Din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, mai multe epidemii de variolă au afectat continentul european, devastând nenumărate familii și paralizând societăți întregi. În aceste împrejurări sumbre, un doctor englez de la țară a elaborat pentru prima dată tehnica pe care o numim astăzi vaccinare și care a salvat milioane de vieți în întreaga lume. Documente extrem de vechi, ce datează chiar din anul 200 i.Hr., din China și India, consemnează încercări de a împiedica apariția variolei prin transferul de puroi sau coji mărunțite de la un pacient suferind de o formă ușoară a bolii la o gazdă sănătoasă. Însă această tehnică era extrem de periculoasă, fiind folosită la scară re dusă în secolul al XVIII-lea.
În 1718, Lady Mary Wortley Montagu, soția ambasadorului englez la Istanbul și o prolifică autoare de epistole, povestea despre obiceiul turcesc al inoculației”, prin care erau transferate lichide de la un pacient care suferea de o formă ușoară de variolă la o gazdă sănătoasă, încercându-se astfel prevenirea apariției unei forme mai grave. Pajii ei au fost șocați să afle că permisese inocularea propriului prunc, chiar dacă, prin această metodă, îl protejase cu succes împotriva bo lii. A povestit despre această practică și în Anglia, iar tehnica s-a răspândit pe teritoriul european, în special printre cei bogați, care dis puneau de sursele necesare pentru a plăti tratamentul. Chiar și copiii familiei regale au fost inoculați, însă numai după ce regele a testat în prealabil tehnica pe șase prizonieri condamnați. Împărăteasa Rusiei, Ecaterina cea Mare, se temea atât de tare să nu se îmbolnăvească de variolă încât a plătit un doctor englez cu enorma sumă de 10 000 de lire, plus o rentă viageră anuală de 500 de lire, pentru a o inocula pe ea și pe membrii curții imperiale. Însă tehnica nu a avut întotdeauna succes, iar mulți au contractat forme grave de variolă și au murit ca urmare a acestei practici destul de primitive.
Aproape cincizeci de ani mai târziu, Robert Jenner, un doctor de țară, dintr-o micuță comunitate de fermieri din vestul Angliei, a observat, în timpul unei epidemii de variolă din 1788, că cei care se îngrijeau de vite erau cruțați într-o oarecare măsură de efectele cele mai devastatoare ale bolii. În comunitățile rurale se zvonea de ceva vreme cum că lăptăresele, care adesea sufereau de pe urma unei boli mult mai ușoare, pe nume vaccină, nu ar fi contractat mortala variolă. Jenner s-a întrebat dacă nu cumva inocularea oamenilor cu vaccină i-ar fi protejat împotriva variolei.
În 1796, lui Jenner i s-a oferit ocazia de a-și demonstra teoria, când o tânără lăptăreasă pe nume Sarah Nelmes a venit la el cu inflamații pe mâini, un simptom clasic de vaccină. A extras lichid din acele inflama ții, după care a convins un vecin să-i permită să-l injecteze pe fiul său de opt ani, James Phipps, cu respectiva substanță. Din teama stârnită de variolă, fermierul a consimțit la această măsură riscantă. Jenner a făcut două tăieturi mici în brațul lui James și l-a infectat cu lichidul ex tras din inflamațiile lui Sarah. Câteva zile mai târziu, James a făcut o formă ușoară de vaccină, însă și-a revenit rapid. După șase săptămâni, Jenner a repetat experimentul, injectând de această dată băiatul cu un lichid extras de la o formă ușoară de variolă. Spre ușurarea tuturor, James a rămas sănătos – era protejat împotriva bolii.
Jenner a numit această procedură ,,vaccinare”, de la termenul latinesc de vacca (,,vacă”). A consemnat rapid experimentul încununat de succes și și-a prezentat lucrarea în fața celei mai de seamă academii de științe din Anglia, Royal Society. Teoriile sale au fost întâmpinate cu scepticism: colegilor săi învățați de la oraș nu le venea să creadă că un simplu medic de țară făcuse o descoperire atât de im portantă. În ziarele londoneze au apărut desene ironice înfățișând oameni cărora le încolțeau membre de vaci, iar Jenner a fost ridiculizat de înalta societate. Însă a stăruit, scriind chiar o carte în care descria nenumăratele vaccinări de succes pe care le realizase și cum funcționa procedeul respectiv. Până în 1800, vaccinarea devenise o practică răspândită, iar parlamentul îi acordase lui Jenner enorma sumă de 150 000 de lire pentru a-și continua cercetările.
Până în anii ’50, variola fusese în general eradicată din America de Nord, din Europa și din cea mai mare parte a Americii de Sud, prin utilizarea la scară largă a vaccinurilor. Însă, în alte regiuni ale lumii. unde vaccinul nu era la îndemâna oricui, variola încă lua viețile a două milioane de oameni anual. În 1967, OMS și-a asumat sarcina colosală de a eradica această molimă de pe fața pământului. Campania a durat mai mult de zece ani, a costat trei sute de milioane de dolari și a implicat mii și mii de oameni din domeniul sănătății. Milioane de persoane, din cele mai nordice colțuri ale Uniunii Sovietice și Chinei până la extremitățile sudice ale Americii de Sud și Africii, au primit vaccinul.
În sfârșit, cea mai însemnată victorie a sănătății publice împotriva bolilor infecțioase a devenit realitate. Ultima formă cunoscută de variolă gravă (provocată de virusul Variola major) a fost întâlnită în 1975 la o tânără din Bangladesh, pe nume Rahima Banu. Doi ani mai târziu, ultima formă mai ușoară a bolii (Variola minor) a apărut la un tânăr din Somalia, Ali Maow Maalin, care lucra într-un spital. După trei mii de ani în care variola dominase omenirea, OMS și-a proclamat victoria, declarând: „Lumea și toate popoarele ei și-au câștigat libertatea din mâinile variolei, una dintre cele mai distrugătoare boli, ale cărei epidemii au afectat state întregi încă din cele mai vechi timpuri, lăsând în urmă moarte, orbire și desfigurare, boală care cu nu mai un deceniu în urmă căpăta amploare în Africa, Asia și America de Sud.”
Însă acest microb viclean nu fusese încă înfrânt. În 1978, variola a fost eliberată din greșeală într-un laborator din Birmingham, Anglia, de către un virolog care folosea ilegal virusul în experimentele sale. Janet Parker, fotograf medical, care lucra la etajul de deasupra, a fost infectată și mai târziu a murit. Mama ei s-a îmbolnăvit și ea, însă a reușit să supraviețuiască. Vicepreședintele de onoare de la Microbii S.A. a fost responsabil, în mod indirect, pentru încă o victimă: virologul care dăduse din greșeală drumul virusului s-a sinucis la scurt timp după aceea.
După acest incident, specimenele de variolă din mostrele aflate în laboratoarele din lumea întreagă au fost distruse în mod sistema tic, până când au rămas doar două mostre cunoscute: una la Centrul American pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din Atlanta, Georgia, iar cealaltă la Centrul Statal de Cercetare a Virologiei și Bioteh nologiei (cunoscut și ca Vector Institute) din Koltsovo, Rusia. După prăbușirea Uniunii Sovietice, ultima mostră a fost mutată la Institutul de Studii Virale din Moscova. Pe data de 30 decembrie 1993 s-a programat eliminarea ultimelor mostre, însă s-a obținut o amânare pentru ca oamenii de știință să poată stabili dacă virusul trebuia păs trat pentru cercetare, în cazul declanșării unui atac bioterorist. Alții erau de părere că mostrele trebuiau distruse pentru a se evita eventuale accidente. Microbul încă își așteaptă sentința; un al doilea apel a fost câștigat în 1999, și un al treilea în 2002, deși neliniștile cum că unele mostre ar fi ajuns în mâinile teroriștilor după destrămarea Uniunii Sovietice deveneau din ce în mai îngrijorătoare. Oamenii de știință din Occident sunt preocupați că ar putea avea într-o zi nevoie de aceste mostre pentru a elabora un nou vaccin, în cazul în care microbul ar fi eliberat de un stat izolat.
