Pufulița cu flori mici (Epilobium parviflorum)

0
Pufulița cu flori mici (Epilobium parviflorum) ârligei sau răcitoaică (Epilobium roseum), pufulița-cu-flori-mici (Epilobium parviflorum), pufulița (Epilobium montanum), numită și față-n-față, pufulița-verde-închis (Epilobium obscurum), pufulița lanceolată (Epilobium lanceolatum), pufulița-de-colină (Epilobium collinum), pufulița-de-mlaștină (Epilobium palustre), Pufulița-de-pietriș (Epilobium fleischeri) și pufulița-alpină (Epilobium anagallidifolium)

Am primit odată o scrisoare de la un tată de familie în care scrie textual: „Vă implor cu mâinile împreunate și ridicate, poate îmi mai puteți indica un drum înapoi spre sănătate și dărui familiei mele, care suferă din greu alături de mine, un tată sănătos.” Înainte îmi evoca drumul suferinței sale: În anul 1961 devine acută o prostatită cronică (inflamație cronică a prostatei) din cauza îmbăierii într-o apă care conținea radiu. A umblat din spital în spital, dar nici un medic nu l-a operat; era disperat. La fiecare scaun elimina sânge și puroi. Din cauza numeroaselor medicamente a căpătat ulcer duodenal și o afecțiune gravă la ficat, iar flora intestinală i-a fost distrusă. Era mai aproape de moarte decât de viață și a trebuit, la indicația doctorului, să suspende orice medicament. Apoi a fost operat, după cum scrie, pe cale electrică. În ciuda operației, inflamațiile au rămas până astăzi. Medicamentele și injecțiile i-au înrăutățit din nou starea. A recurs la ceaiul de urzici și la ceaiul diuretic care i-au ameliorat boala în așa măsură, încât astăzi poate lucra din nou. De acest drum chinuitor ar fi fost probabil cruțat mult încercatul tată de familie dacă ar fi știut de pufulița-cu-flori-mici care poate vindeca din temelie bolile de prostată.

Pufulița-cu-flori-mici, necunoscută până acum ca plantă medicinală și nemenționată în nici o carte obișnuită despre plante medicinale, a intrat abia prin prezentarea din prima ediție a broșurii mele „Sănătate din farmacia Domnului” într-un adevărat marș triumfal ca plantă medicinală contra bolilor de prostată. În cel mai scurt timp a de-venit cunoscută în întreaga Europă și în afara ei, nu în ultimă instanță din cauză că a ajutat deja mulți oameni în maladiile susmenționate. În ultima vreme apare și în cărțile despre plante medicinale și revistele de specialitate.

Din cauza numeroaselor varietăți ale acestei flori s-a ivit însă o anumită incertitudine. Dintre subspeciile cu acțiune tămăduitoare trebuie înșirate următoarele: cârligei sau răcitoaică (Epilobium roseum), pufulița-cu-flori-mici (Epilobium parviflorum), pufulița (Epilobium montanum), numită și față-n-față, pufulița-verde-închis (Epilobium obscurum), pufulița lanceolată (Epilobium lanceolatum), pufulița-de-colină (Epilobium collinum), pufulița-de-mlaștină (Epilobium palustre), Pufulița-de-pietriș (Epilobium fleischeri) și pufulița-alpină (Epilobium anagallidifolium). Varietățile tămăduitoare se recunosc toate după florile lor mici în culori roșietice, roz pal sau albicioase. Ele stau ca bătute-n cuie pe silicvele (fruct capsulă) lunguiețe, înguste, din care țâșnesc la plesnire semințele pavoazate cu peri albi, asemănători bumbacului. În Tirol, pufulița este cunoscută în mod surprinzător sub numele de „Frauenhaar” = părul femeii.

Din varietățile enumerate și care au putere lecuitoare se colectează întreaga plantă, deci tulpină, frunze și flori, cu grija ca planta să fie culeasă din mijloc altfel, ea se rupe foarte ușor -, pentru ca să poată forma noi mlădițe laterale. Ceea ce s-a cules se taie cât este în stare proaspătă. Din ceaiul de plante se beau, și în cazurile cele mai grave, numai 2 cești pe zi, și anume 1 ceașcă dimineața, pe stomacul gol, și  1 ceașcă seara. Acest lucru nu înseamnă însă că se poate renunța la controlul medical. Oricum, sfatul medicului trebuie cerut în orice boală grea.

Două subspecii de Epilobium, care pot fi doar cu greu confundate cu celelalte soiuri cu flori mici, nu au voie să fie colectate. Este vorba de cea numită răscoage, limbricaș, pufuliță sau sburătoare (Epilobium hirsutum) și de sburătoare (Epilobium angustifolium). La prima dintre ele, florile ajung de mărimea unghiei degetului mare și strălucesc purpuriu. Ea se găsește adesea în stocuri mari, stufoase, până la 150 centimetri înălțime, în și lângă apele puțin adânci; tulpina și frunzele sunt cărnoase și acoperite ușor cu păr pe partea inferioară. Cunoscutul botanist austriac Richard Willfort, care cunoștea foarte bine pufulița ca plantă de leac, nu o menționează în cartea sa. Ar putea, după cum a susținut el, să fie confundată cu răscoagele (Epilobium hirsutum); acestea au, însă, spre deosebire de pufulița-cu-flori-mici, niște flori cel puțin de cinci ori mai mari, tije și frunze mai cărnoase, o înălțime sensibil mai mare și declanșează un efect contrar. – Sburătoarele (Epilobium angustifolium) cresc înalte de 150 centimetri și preferă luminișurile, lizierele și vecinătatea tufișurilor de zmeură. Florile mari, de culoarea purpurei, sunt dispuse în ciorchini lungi, piramidali, neîndesați pe o tulpină roșietică la bază. Florile acestei varietăți foarte des întâlnite strălucesc în timpul înfloririi, formând niște suprafețe roșii ca focul. Denumirea germană populară „Unholdenkraut” = iarba-diavolului este, cred, un indiciu destul de clar că nu poate fi folosită contra prostatitei.

Eram femeie tânără când socrul meu a murit în puterea vârstei de hipertrofie a prostatei, deci de o mărire patologică a prostatei. Un vecin care era expert în materie de plante medicinale mi-a arătat această pufuliță-cu-fiori-mici, spunându-mi: „Dacă socrul dumneavoastră ar fi băut ceai din această plantă, astăzi ar mai fi fost în viață. Țineți-o minte! Sunteți femeie tânără și puteți ajuta mulți oameni cu ea.” Dar după cum se întâmplă când ești tânăr și sănătos, nu m-a mai preocupat această plantă. Nu la fel a făcut și mama. Ea a cules-o în fiecare an si a ajutat mulți oameni suferinzi de vezică urinară și de rinichi. Forța sa curativă este atât de mare, încât adesea înlătură fulgerător toate supărările și durerile legate de bolile de prostată. Au existat cazuri când oamenii se aflau în preajma operație și nu puteau urina decât picătură cu picătură; o singură ceașcă a și adus o ușurare. Ceaiul trebuie băut, bineînțeles, mai mult timp, pentru a obține o reală însănătoșire.

Mi-a relatat odinioară mama mea despre un pacient care suferise deja trei operații de cancer vezical – cancer vezical dovedit clinic – și care se găsea într-o stare fizică foarte proastă. L-am sfătuit să bea ceai de pufuliță. Am aflat ulterior de la medicul său că s-a vindecat. Era pe vremea când încă nu mă ocupam de plantele medicinale. Această vindecare m-a impresionat profund. Mama mea m-a rugat deseori să nu uit niciodată să culeg această plantă medicinală când ea n-o să mai fie în viață. În 1961, de ziua Intrării Maicii Domnului în biserică, a murit mama mea cea dragă și eu am uitat în vara aceea să adun pufulițe.

În cabinetul de consultații al medicului meu am aflat că un bărbat pe care-l cunoșteam zăcea fără speranțe în spitalul nostru, bolnav de cancer vezical. „Nu”, am exclamat, „acest bărbat vrednic n-are voie să moară!” M-am gândit la pufuliță. Medicul, deși avea o atitudine pozitivă față de plantele medicinale, a fost de părere că în acest caz nu mai putea ajuta nimic. Eu nu culesesem însă pufulițe și m-am gândit cu groază că la mijlocul lui octombrie totul o fi ofilit și uscat. M-am dus totuși să caut. Știam un loc unde înfloreau în timpul verii.

N-am mai găsit, ce-i drept, decât câteva tulpini veștejite, pe care le-am cules totuși, le-am tăiat mărunt și le-am trimis soției bolnavului. I-a dat să bea 2 cești pe zi, una dimineața și una seara, și după 14 zile am aflat de la medic, printr-un anunț telefonic, că în starea bolnavului survenise o mare schimbare în bine. Mi-a spus râzând: „Deci plăntuța ta ajută!” De-atunci am putut ajuta sute și sute de oameni, așa cum îmi spusese odinioară bătrânul din locul meu natal: „Țineți minte această plantă; puteți ajuta mulți oameni cu ea.”

Un farmacist din München mi-a arătat într-o carte veche și groasă de farmacie locul în care în jurul anului 1880 pufulița mai era consemnată în mod oficial. Medicamentele chimice au izgonit-o total. Prin prelegerile mele, drumețiile în scopul descoperirii plantelor medicinale și publicațiile mele, pufulița a devenit din nou cunoscută în toate rândurile populației. Îndrumările mele găsesc ecou puternic în sufletele multor oameni, căci pretutindeni unde ajung cu soțul meu în drumețiile noastre, fie în munți, pe drumuri de pădure, la margini de pâraie, fie în luminișuri vedem, spre bucuria noastră, că a fost culeasă numai mlădița centrală a pufuliței, în scopul de a cruța planta. Oricine cunoaște această plantă medicinală o apreciază și o apără de pieire, culegând-o astfel cu multă băgare de seamă. Planta mai crește, după cules, încă de 2-3 ori. Dacă rizomul rămâne în pământ, atunci va înmuguri din nou în primăvara următoare.

Aflu cu bucurie din scrisori că în multe grădini pufulița-cu-flori-mici crește acum printre căpșuni, legume și arbuști decorativi. Înainte era smulsă din pământ ca orice buruiană supărătoare. Câtor suferinzi le-ar fi putut aduce în acest răstimp vindecare și un nou curaj de a înfrunta viața! De curând am avut posibilitatea de a ajuta un preot care era considerat de medici incurabil, având cancer la prostată și la vezică și care se dedică astăzi din nou cu întreaga putere de muncă profesiei sale.

O scrisoare din Schwarzwald: „Cumnata mea a fost tratată de un cancer al organelor pelviene cu raze care i-au dăunat, provocându-i o fisură în intestin și în vezică. A căpătat asemenea dureri vezicale, încât medicul a fost nevoit să-i prescrie morfină. Atunci am căutat după ilustrația dumneavoastră din „„Farmacia Domnului”„ pufulița-cu-flori-mici, am descoperit-o și după o săptămână de cură cu ceai, toate durerile au dispărut. Acestea sunt minunile din farmacia Domnului!” – Despre alte vindecări obținute puteți citi în broșura „Maria Treben’s Heilerfolge”, apărută la editura Wilhelm Ennsthaler.

Mulți dintre cei care suferă de prostată se pot însănătoși cu ajutorul pufuliței-cu-flori-mici, deseori chiar fără să mai fie nevoie să se opereze. Dacă operația s-a efectuat deja, ceaiul de pufuliță înlătură usturimile și celelalte inconveniente care se ivesc de multe ori ulterior. Trebuie consultat însă în orice caz medicul.

Un bărbat vindecat de o boală a prostatei scrie din Coburg: „Pufulița-cu-flori-mici m-a ajutat în durerile mele de prostată. Zăceam în spital în Coburg, bolnav de infarct miocardic. Pe lângă aceasta, aveam dureri de prostată și nu puteam fi operat din cauza stării proaste a inimii. Mi s-a spus că mi se va pune o sondă permanentă, dacă situația mi se va înrăutăți. – Am aflat despre minunata pufuliță-cu-flori-mici care a ajuta pe atâția în suferințe asemănătoare. Am început să beau câte 3 cești pe zi; în câteva zile am scăpat de orice dureri de prostată. Acum mai beau pentru ca să mă refac câte 2 cești pe zi. – li mulțumesc lui Dumnezeu din toată inima. Vă doresc, doamnă Treben, să mai ajutați cu pufulița-cu-flori-mici mulți oameni care suferă de același chin. Este incredibil că plantele medicinale ale Domnului aduc – când medicina nu mai are soluții – un ajutor atât de mare.”

MOD DE FOLOSIRE

Prepararea ceaiului: Se opărește 1 linguriță (cu vârf) de plante cu 1/4 litru de apă și se lasă să stea puțin. Numai 2 cești pe zi – prima, dimineața, pe stomacul gol, iar a doua, seara, 1/2 oră înainte de cină.

Pufulița ajută (de dr. Dirk Arntzen, Berlin)

O scrisoare de la dr. Arntzen, medic practician, antropozof: La baza următoarei evocări stă o înțelegere a plantelor, așa cum a fost ea stimulată de Rudolf Steiner și dezvoltată în continuare de diferiți biologi și botaniști. Această înțelegere este de fapt o imagine și se numește: „Omul invers triarticulat”. Asta înseamnă că rădăcina corespunde organizării nervi-simțuri, deci mai ales capului omului, zona frunzelor – sistemului central, ritmic, iar zona flori-fruct, părții metabolism-membre.

Această reprezentare, ca toate lucrurile vieții, nu se poate aplica mecanic. Ea trebuie prelucrată în mod individual pentru fiecare plantă în parte și invers, și pentru fiecare pacient în parte. Dar, odată existentă, chiar dacă este înțeleasă mai întâi doar pe baza câtorva exemple, ea oferă un fundament solid, temeinic pentru înțelegerea „relațiilor” dintre om și plantă, care altfel rămân întotdeauna puțin neclare.

Principiul acestui procedeu va fi ilustrat pe baza unui exemplu. Să luăm Hamamelis virginica. Aici, florile apar iarna direct din scoarță. Nu are loc legătura normală prin frunză. Scoarța trebuie considerată ca aparținând zonei minerale a rădăcinii. Avem deci o situație în care „principiul metabolic”„ al florii dă direct de „principiul nervi-simțuri” al rădăcinii și scoarței, fără a trece prin echilibrarea „sănătoasă, normal㔄 prin frunză. Această situație există și la om (și natural, la animal), de exemplu în cazul rănii, dar mai ales în zona anală. Hamamelis este un model pentru rană, pentru hemoroizi. Această plantă poate trăi cu această situație o viață întreagă, fără să însemne că se îmbolnăvește; s-ar putea chiar spune că ea trăiește din și prin această situație de excepție. De aceea, planta poate deveni un mijloc de leac pentru noi. Căci ne arată cum putem jongla o viață întreagă cu o situație anumită, care există, fără a ne îmbolnăvi. Și întrucât astfel de „situații”„ sunt realități ale vieții, deci deja ceva spiritual, nu este atât de mult vorba de materialitate, de substanță, ceea ce poate da o explicație pentru efectul diluărilor homeopatice (potențe).

Și acum referitor la Epilobium, pufulița Mariei Treben. Această plantă se caracterizează mai ales prin faptul că ceea ce este considerat la început drept o tulpină florală mică și nevinovată este în realitate un ovar de fruct hipogin care, așa cum e normal la un fruct, se umflă sensibil după înflorire, se decolorează și crește în lungime. Toamna sunt eliberate apoi semințele înconjurate în abundență de bumbac. Pufulița în toate varietățile sale este o plantă relativ răspândită. Planta înflorește și rodește destul de puternic, adică se desfășoară destul de puternic în acest domeniu; frunzele, tulpina și rădăcina devin în schimb mai puțin importante, mai neinteresante în comparație cu aceasta. Totul raportat la om înseamnă: Putem căuta efectul principal în partea de jos a omului, din care fac parte în mod esențial organele urinare și de reproducere. Prin alte reflecți se poate oarecum exclude zona intestinală (acestea sunt mai cu seamă plantele cu gust amar).

Ovarul de fruct ca parte esențială, bătătoare la ochi se află spre înăuntru. Prin acest lucru se poate înțelege faptul că în el se vede clar un raport pozițional cu prostata. Dezvoltarea fructului toamna te duce cu gândul și la toamna omului, omniprezența sa – la o „boală” cam la fel de frecventă.

Ceva foarte asemănător se întâlnește la pepene, la dovleac: ovar de fruct hipogin, mărire uriașă după înflorire și, ca să spunem așa, în mod necesar, acțiune asupra organelor urinare. La fel și la pară (Pyrus). Și pentru specialiști: Hypoxis rooperi are tot ovar de fruct hipogin.

Demn de remarcat este fenomenul că anumite plante urogenitale importante, ca plopul, ca bumbacul (Gossypium), prezintă și ele o formație cu aspect de bumbac puternică, bătătoare la ochi. Explicația acestui fenomen încă nu s-a găsit.

Cea mai eficace, așa cum scrie și Maria Treben, este prepararea ceaiului. Acest mod de preparare aromat, apos dă puterilor tămăduitoare și direcția specială către partea de jos a omului cu aparatul său urinar.

Și, ceea ce este cel mai important, pufuliță ajută! Multe mulțumiri redescoperitoarei acestei plante medicinale din farmacia Domnului, până acum neglijate.

Foto: Freepik

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here