Organismul, un tot unitar

0
Organismul, un tot unitar

Întreaga ființă umană derivă dintr-o celulă inițială, unică, celulă din a cărei multiplicare și dezvoltare diferențiată se realizează corpul omului atât de complex în alcătuirea și în funcțiile sale.

Complexitatea corpului omenesc ne impresionează când îi facem studiul analitic; dar această complexitate este mult mai impresionantă când considerăm organismul în întregime ca o ființă esențial unică. Să ne oprim doar la câteva aspecte.

Organele, sistemele aparatele corpului omenesc au o delimitare precisă anatomică: așezare, formă, dimensiuni, întindere, raporturi. Acestor limite anatomice nu le corespund însă și limite fiziologice. Tiroida de pildă nu se limitează numai la suprafața și spațiul pe care-l ocupă; ea se inseră în activitatea întregului organism prin substanțele pe care le secretă în mediul intern.

La rândul ei, funcția tiroidei este influențată de totalitatea celorlalte funcții ale organismului. Prin urmare, unitatea corpului nu constă atât în suma părților acestuia, cât în coordonarea tuturor funcțiilor sale. Această coordonare prin care organismul își realizează funcțiile ca un tot unitar, este asigurată de mediul intern (coordonare umorală) și de sistemul nervos (coordonare nervoasă). Coordonarea umorală. Fiecare organ produce în timpul funcționării sale anumite substanțe pe care le trimite, prin mediul intern al organismului (sânge, limfă, sau lichid interstițial), la celelalte țesuturi și organe, influențând-le funcționarea. Un exemplu tipic sunt hormonii (produși de glandele cu secreție internă) pe care sângele ii duce în tot organismul. Hormonii se găsesc în cantitate infimă în sânge, însă influențează în mare măsură reacțiile fermentative, procesele de sinteză și de degradare din organism.

Coordonarea nervoasă este realizată prin activitatea sistemului nervos.

Terminațiile nervoase care ajung până la periferia organismului leagă intre ele diferite organe prin intermediul sistemului nervos central; acesta, primind știri de la fiecare organ despre starea funcționării lor, determină prin calitatea impulsurilor pe care le trimite, un anumit ritm și nivel de funcționare a organelor și aparatelor din organism. De exemplu, inima este inervată de fibre nervoase simpatice, care accelerează ritmul contracțiilor cardiace și le mărește intensitatea, și de fibre nervoase parasimpatice, care au acțiune antagonistă, cinstind în încetinirea ritmului contracțiilor cardiace și scăderea intensității lor. In mod normal funcția acestor nervi este coordonată, în așa fel ca inima să aibă contracții cu frecventă și intensitate normale; anumite impulsuri asupra centrilor nervoși corespunzători, cum ar fi cele transmise de la scoarța cerebrală în diferite stări emoționale (frică, mânie, buc pot determina o modificare, uneori foarte marcată, a intensității contradicțiilor cardiace.

Coordonarea funcțională pe cale nervoasă se face repede, însă este de scurtă durată; coordonarea pe cale umorală se face lent, dar efectele sunt de mai lungă durată. Intre coordonarea nervoasă și cea umorală există o strânsă legătură și – până la un anumit punct -o intimă interdependență.

Concepția despre organism ca un tot unitar stă astăzi la baza practicii medicale. Această concepție ne permite să vedem organismul uman integral și în interdependentă cu mediul extern, fizic și social. Starea de sănătate și starea de boală nu pot fi localizate numai la un țesut, organ sau aparat, ci ele aparțin întregului organism. Ființa umană are o rezistență naturală și poate să facă față unor condiții grele de mediu, este capabilă de eforturi fizice și nervoase deosebite și poate lupta împotriva agresiunilor.

Aceste capacități ale ființei umane derivă din modul în care organismul se poate adapta la un moment dat la condițiile mediului ambiant. Reacțiile organismului la diferite excitații și condiții de mediu sunt grupate în noțiunile de reactivitate și teren. Pentru fiecare specie animală, inclusiv omul, reactivitatea și terenul reprezintă rezultatul dezvoltării, fiind un produs al calităților ereditare acumulate în cursul formării speciei și al adaptării la mediul ambiant; pentru om se adaugă la mecanismele reactivității activitatea nervoasă superioară și situația lui de ființă socială. Omul a adăugat la mecanismele biologice automate de menținere a echilibrului său organic, antrenamentul conștient, precum și diferite metode si mijloace pentru corectarea unor insuficiente ale mediului extern sau ale organismului său.

Medicina și igiena socială pot să influențeze în sens favorabil o serie de factori ce determină reactivitatea și terenul individului. Din aceștia menționăm nutriția echilibrată a organismului, îndepărtarea pe cât posibil radicală a consecințelor bolilor anterioare si prevenirea sau tratarea în stadiile incipiente a bolilor actuale.

Foto: Freepik

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here