Încă din antichitate, medicina tradițională orientală a considerat că suprafața feței este o reflectare superficială a funcționării organelor interne, și a încercat să construiască un sistem de reprezentări ale diferitelor organe pe suprafața feței. Apoi, a doua hartă a feței, mai completă, apare într-o operă clasică. Pornind de la aceste texte clasice care nu prezentau decât un interes semiologic și diagnostic al reprezentării topice nazo-faciale, autorii chinezi moderni au precizat localizările punctelor de acupunctură și au propus o nouă hartă, în scopuri terapeutice. Indicațiile nazo-facio-puncturii sunt mai ales în cazurile de eșec al somatopuncturii sau în caz de amputări.
De asemenea, se constituie ca o metodă de sprijin în completarea rezultatelor obținute în somato și auriculopunctură. Dezintoxicarea tabagica este indicația majoră. De asemenea, nazo-faciopunctura este utilizată în analgezie, deoarece permite menținerea la distanță a medicului anestezist de câmpul operator.
