Somnul a reprezentat o temă de observație și de meditație practic în toate secolele, dar de studiu temeinic, aprofundat, abia în secolul de față și, mai precis, abia în ultimele sale decenii. Cum istoria culturii și a civilizației europene își trage sevele din străvechea civilizație greco-romană, vom începe jalonarea preocupărilor în acest domeniu chiar de la acest nivel. Astfel, la vechii greci, Hypnos personificare a Somnului, reprezenta un zeu inaripat care, pe de o parte era considerat ca fiind fratele geamăn al Morții și, pe de alta, tată al Visului. După Homer, el își avea locuința în cunoscuta insulă a arhipelagului grecesc, Lemnos, iar după Ovidiu, în așa-numita Țară a Cimerienilor. Este reprezentat pe sarcofage sub aspectul unui tînăr adormit, cu unul din brate sprijinit pe o lampă răsturnată, atributele sale fiind cornul și măciulia sau floarea de mac, această plantă find cunoscută încă din antichitate ca o mare depozitară de principii hipnogene, deci generatoare de somn. Tot un zeu înaripat al somnului era și Morfeu de altfel fiu al lui Hypnos, fiind reprezentat ca zburînd din om în om, și atingindu-i așa din goana zborului, cu o măciulie de mac, le genera acestora un somn greu. profund, cel mai adesea răvășit de coșmaruri. Zeități asemănătoare găsim desigur și în mitologia romană.
Dar nu numai la vechii greci și romani întîlnim aceste realități, ci practic la toate culturile și mitologiile lumii, ca și pe toate meridianele pămîntului. Somnul, visele și insomnia au stirnit dintotdeauna interesul oamenilor în general și cu atit mai mult al celor dedicati lumii literelor, artei și în special științei, de unde și multitudinea de teorii care au fost elaborate pe marginea acestor aspecte ale vieții, teorii vehiculate din generație în generație. Majoritatea acestor teorii plecau însă de la concepția că această stare fiziologică reprezintă o stare eminamente pasivă, simulind moartea.
Au trebuit să treacă secole pînă ce această concepție asupra somnului să fie înlocuită cu una cu totul opusă, în virtutea căreia acesta nu mai reprezintă o stare pasivă, ci dimpotrivă una activă, nu numai importantă, ci și indispensabilă pentru menținerea echilibrului fiintei umane. Dacă ar fi ca în continuare, să creionăm foarte pe scurt principalele momente de răscruce din istoria abordării somnului de pe poziții riguros științifice, indiscutabil că primul dintre acestea poate fi reperat abia în secolul trecut, și anume în anul 1862, cînd un om de știință francez, și anume psihologul Alfred Maury, publică studiul său întitulat „Somnul și visele” în care pentru prima dată în lume aduce în discuție posibilitatea existenței unor substante chimice, fabricate chiar de organism. fie pentru a induce somnul, fie dimpotrivă pentru a-l anihila. Dar de la această primă lovitură de gong care s-a făcut auzită în înde lunga și palpitanta istorie a studierii somnului și cea imediat următoare, a trebuit să treacă mai mult de o jumătate de secol, lovitură care a avut loc în 1918, cînd un medic austriac. $ anume von Economo, a descoperit că bolnavii afectați de encefalită letargică, afectiune virală cunoscută și cu numele de gripă spaniolă, manifestau leziuni ale creierului la nivelul hipotalamusului sau al apeductului lui Sylvius formațiuni anatomice ținînd de creier și, în plus, prezentau tulburări marcate de somn, de tipul insomniei.
Un alt moment de răscruce din istoria studiului științific al somnului, ține de experiențele pe animale, mai precis pe pisici, efectuate doi ani mai tîrziu, deci în 1920, de către fiziologul elvețian dr. Hess; experiențe care constau din faptul că dacă se stimula pe cale mecanică sau electrică talamusul sau hipotalamusul, surveneau în consecință fie o stare de somn, fie dimpotrivă una de agitație. Un moment de vîrf însă din pasionanta istorie a studierii somnului, ține de descoperirea electroencefalogramei de către psihiatrul german Berger în 1924. Folosind cu ardoare și perseverență această nouă metodă de studiu a somnului, Adrian în Anglia și Jaspers în Statele Unite ale Americii, descoperă ritmurile cerebrale existente în timpul somnului, stabilind în felul acesta două realități bine precizate și anume: somnul nu este un act pasiv, ci dimpotrivă unul activ și tot somnul nu este uniform și invariabil, ci dimpotrivă este caracterizat de o serie de etape sau stadii care-l fac neuniform și variabil.
Un alt moment de referință ține de anul 1937 și de persoana doctorului Bremer, care face demonstrația că în trunchiul cerebral se află nu numai centrul somnului, ci și însăși mecanismul ritmului de somn-stare de veghe. Făcînd acest bilant al momentelor de referință, trebuie neapărat să pomenim și de experiențele neurofiziologilor Magoun din S.U.A. și Moruzzi din Italia, care în 1949 descoperă mecanismul neasemuit de delicat și de complicat al deșteptării, plasat undeva în centrul creierului. Și, în sfîrșit, un ultim moment de referință sau de răscruce din pasionanta istorie a studierii somnului pare a ține de anul 1955 cînd doi medici francezi Dell și Bonvallet, inaugurează așa-numita perioadă a chimiei somnului, izolînd adrenalina, substanță chimică pe care o fac responsabilă de actul trezirii, al deșteptării deci, prefigurînd cu acest fapt epoca modernă a neurotransmițătorilor, respectiv a acelor substante chimice pe care le fabrică organismul, în vederea diverselor necesității și imperative, impuse de buna sa funcționare; una dintre acestea și, poate cea mai imporantă fiind somnul.
Dacă ar fi, totuși, să categorisim toate aceste momente de răscruce, plus nenumărate cercetări care s-au efectuat pentru elucidarea misterelor somnului, în concepții sau teorii mai importante, acestea s-ar prezenta astfel: teoria neuronală, cea a ischemiei cerebrale, a implicării diencefalului în apariția somnului și în sfîrșit, cunoscuta teorie a lui Pavlov ca și cea a lui Kleitman, cercetători care au marcat în mod semnificativ domeniul în cauză, prin studiile lor.
După teoria neuronală, care își are numeroși susținători, somnul își are originea în faptul că în anume momente functionale din fiziologia creierului funcția celulelor centrilor corticali superiori este suspendată ca urmare a retracției acelor prelungiri ale celulelor nervoase, ale neuronilor deci, numite dendrite, pe calea acestei retracții întrerupîndu-se contactul dintre neuroni, de unde și apariția somnului. Această teorie, aparent seducătoare, are totuși un caracter speculativ, ca urmare a faptului că nu s-a putut demonstra experimental, pînă în prezent, mentionata suspendare ca și producerea somnului pe această cale.
In contextul apariției somnului, ca urmare a ischemiei cerebrale deci, a reducerii debitului sangvin din creier, se pleacă de fapt de la o observație foarte veche, în virtutea căreia comprimarea gîtului și implicit a arterelor carotide, situate în părțile laterale ale acestui segment corporal, este urmată adeseori de pierderea cunoștinței. De altfel, însăși numele de carotidă provine de la cuvîntul grecesc karoco, care însemnează „,eu dorm”. Initiatorul acestei teorii, cercetătorul de limbă engleză, Howell, sustinea că oboseala centrului vaso- motor din creier, cu vasodilatația consecutivă a vaselor periferice, mai ales de la nivelul pielii, și cu reducerea tot consecutivă a debitului sangvin din vasele creierului, creau împreună condițiile fiziologice pentru apariția somnului. Și, într-adevăr, o serie de fapte de observație cu caracter aproape general, par să vină în sprijinul acestei teorii, fapte ce țin în primul rînd de somnolenta pe care cu toții o simțim după mesele mai copioase, și care nu este străină de efortul digestiv care pretinde o cantitate mai mare de sînge la vasele splahnice, adică la acelea de la nivelul viscerelor și intestinului subțire, efort care se soldează, în mod logic, cu o ischemie cerebrală consecutivă: deci cu o reducere a debitului sangvin din acest teritoriu al organismului. Alte fapte de observație de acest gen tin de constatarea obișnuitei înroșiri a pielii, pe care o detectăm. cu ușurință la cei care dorm, ca și de diminuarea tensiunii arteriale, pe care tot la aceștia o putem constata. Cercetări ulterioare au demonstrat însă, că altele erau cauzele pierderii de cunoștință ce survine adeseori după comprimarea gitului și implicit a arterelor carotidiene, principalele dintre aceste cauze tinînd de stimularea nervului vag, ce se pro- duce prin comprimarea menționată, stimulare ce se soldează cu inhibarea activității inimii și cu reducerea consecutivă a debitului sangvin intracranian.
Teoriile chimice sînt și ele care mai de care mai seducătoare. Una dintre ele încearcă să explice somnul ca reprezentant rezultat așa- numitelor produse ale oboselii, iar dintre acestea în special acidul lactic, produse care diminuă funcțiile cortexului. Această teorie n-a rezistat însă multă vreme, din moment ce ea nu putea să explice de ce omul poate dormi chiar și fără să fie obosit. Pe de altă parte, cercetători în acest domeniu ne-au făcut dovada că acidul lactic, departe de a fi un produs nociv pentru țesutul nervos este, dimpotrivă, chiar util acestuia, din moment ce el își extrage energia tocmai din oxidarea sus-numitului acid.
O altă teorie chimică susține că apariția somnului nu este străină de activitatea unei glande de la baza creierului hipofiza-și de o anume substanță chimică fabricată de aceasta, bromhormonul. Constatindu-se că această glandă are, în stare de veghe, o concentratie mai mare în bromhormon decit oricare alt tesut, concentratie care scade in timpul somnului cind crește în schimb acea a hormonilor bulbari, s-a presupus, că din această realitate să provină și somnul: Demonstrația însă certă nu a putut fi făcută. După alti cercetători, ioni de calciu a căror actiune depresivă asupra sistemului nervos este de mult cunoscută, ar fi implicați în apariția somnului, bănuindu-se că aceștia prezintă o anume afinitate pentru ariile subcorticale, dar, din nefericire, nici această afinitate nu a putut fi demonstrată.
Nu numai hipofiza, ci și altă glandă a encefalului, și anume glanda pineală, a fost considerată ca nefiind străină de producerea somnului. Se admite că rolul așa numitului orologiu intern al organismului este jucat tocmai de această glandă, iar trecerea de la starea de veghe la cea de somn (si invers), ar fi dirijată de o formațiune reticulară, totul fiind la comanda unui centru situat in trunchiul cerebral. Se mai admite, că un anumit compus chimic, de data aceasta serotonina, joacă rolul de transmițător al respectivelor comenzi în cadrul sistemului menționat.
Pe departe însă cea mai seducătoare teorie chimică a somnului, cu aplicație și în tratamentul insomniei, este cea inițiată de către fiziologul francez Henri Piéron. Acesta semnala, într-un studiu al său încă din 1913, straniul fenomen în virtutea căruia lichidul cefalorahidian este deținătorul unei substanțe, care generează apetitul pentru somn, fenomen care îi poartă numele. Semnificația și importanta descoperirii lui Piéron, au început să fie studiate abia în anii din urmă, după ce experiențele acestuia, reluate cu tehnici moderne de investigație, de către colective de cercetători din S.U.A., Elveția și Japonia, au fost confirmate, respectiva substanță activă incriminată de către Piéron fiind pe cale de a fi identificată. Descifrarea structurii chimice a acestei substante ca și eventuala ei sintetizare vor aduce, se crede, un progres decisiv în înțelegerea mecanismului și a rolului somnului – una dintre marile enigme ale fiziologiei contemporane – ca și în combaterea tulburărilor acestei funcții biologice fundamentale. Fenomenul Piéron lăsa să se întrevadă, încă de la descoperirea sa, posibilitatea ca, în timpul stării de veghe. în creier să se formeze o substanță care, acumulîndu-se peste un anume prag, să constituie factorul însuși al somnului, precum și cauza declanșării acestuia. Relevanta faptelor putea fi însă discutată, datorită condițiilor oarecum rudimentare în care în acei ani de la începutul secolului -s-au derulat experientele: stresul provocat animalelor donatoare și receptoare prin extragerea și infuzarea de lichid cefalorahidian (anestezia trebuind evitată); du- rata mare a privării de somn pentru animalele donatoare (10 zile): aprecierea subiectivă a efectului asupra animalelor receptoare (electroencefalograma, ca riguros mijloc de evaluare a stărilor de conștiință avea să fie descoperită abia peste un sfert de secol). In ce au constat celebrele experiențe ale lui Piéron? În faptul că extrasul de la cîinii menținuți în stare de veghe timp de zece zile, infuzat unor cîini normali, provoca acestora din urmă un somn de câteva ore. lată însă că abia în 1965, o echipă a Centrului Medical Harvard, din Boston, S.U.A., a reușit să pună la punct o tehnică de extragere continuă a lichidului cefalorahidian (în doze mici și la anumite intervale de timp), fără a tulbura activitatea normală a organismului, ceea ce ia permis să se treacă la cercetarea metodică. riguroasă a fenomenului Piéron. Echipa din Boston a pornit de la ipoteza că, dacă fenomenul este real, deci dacă factorul somnului există într-adevăr,, el ar trebui să se manifeste și în cazul privării de somn mai puțin severe a donatorilor (48 de ore în speță), iar acțiunea ar fi puțin probabil să aibă specificitate de specie (drept care s-au folosit ca donatori capre iar ca receptori pisici, șoareci și iepuri). Rezultatele parțiale ale studiului menționat (care de fapt continuă de aproape 20 de ani). au fost nu de mult prezentate de către conducătorul echipei de cercetători, în paginile cu- noscutei reviste „Scientific American”.
Prima concluzie importantă tine de faptul că fenomenul Piéron a fost confirmat. Activitatea nocturnă a șoarecilor, măsurarea cu ajutorul unor celule fotoelectrice s-a redus, în medie, în primele șase ore după infuzarea a 1 ml de lichid cefalorahidian, de la capre private de somn timp de 48 de ore, la 63% față de nivelul normal. În același interval de timp, durata somnului, măsurată în funcție de modificarea alurii electroencefalogramelor a crescut, în medie, cu 45%. În etapa următoare, s-a trecut la operația de identificare a substanței active.
Din nefericire însă, numai colectarea celor 6 litri de lichid de la o colonie de 20 de capre, necesari pentru complicatul procedeu de purificare, a durat 3 ani! Pînă în prezent s-a reușit, totuși, localizarea greutății moleculare a acestei substante, care este între 350 și 500, fiind vorba despre un concentrat din care compușii cu greutăți moleculare sub 350 și peste 500 au fost eliminati prin filtrare, concentrat care s-a dovedit de a fi de o eficacitate mult sporită. Substanța izolată pare a fi din rîndul proteine lor ori al peptidelor, întrucât traversarea concentratului în cauză de către o enzimă proteolitică, care deci descompune proteina, ii anulează acțiunea somniferă.
În fine, prezența substanței active a fost semnalată și nemijlocit în țesuturile creierului, fiind mai abundentă se pare în trunchiul cerebral decât în scoarță. Totusi, structura moleculei n-a putut fi încă descifrată. Rezultatele și stadiul investigațiilor de la Boston coincid cu cele comunicate de echipa de cercetători de la Universitatea din Tokio, care a extras și purificat factorul somnifer utilizînd în acest sens 1000 de șoareci menținuți în stare de veghe.
Descifrarea structurii moleculare a formulei chimice a miraculoasei substante este esențială, căci aceasta ar ușura studiul proprietatilor sale, al funcției fiziologice pe care o exercită. și ar deschide totodată calea spre sintetizare treaptă absolut obligatorie, avînd în vedere concentrarea infimă a substanței active in stare naturală (o milionime de gram la 100 grame de creier privat de somn!) și dificultătile extragerii. Dispunînd de o cantitate suficientă, produsă prin sinteză-obiectiv a cărui atingere nu pare foarte depărtată, cercetătorii în cauză vor fi în măsură să întreprindă o examinare sistematică a substanței incriminate, a rolului ei exact în complicatele modificări de natură biochimică prilejuite celulelor și țesuturilor creierului, de alternarea stărilor de veghe și de somn. Marcarea radioactivă a moleculelor – dacă se va dovedi posibilă va permite localizarea preciză, la nivel celular, a originei și a destinației lor ca și a traiectoriei urmate.
În fine, consecința fără îndoială cea mai însemnată ar fi dobindirea unui mijloc sigur și sănătos, de redare a somnului natural, celor care nu il au, de tratare deci a insomniilor, a tulburărilor mai grave, al căror unic leac autentic nu poate fi nici într-un caz somniferul chimic obișnuit ci acela pe urmele căruia se află știința la ora actuală. Somnul natural reprezintă un factor de neinlocuit al sănătății. El nu este echivalat nici de somnul hipnotic care este in esență o formă particulară a stării de veghe. și nici de cel provocat cu ajutorul narcoticelor care, in esență, reprezintă efectul intoxicării tesuturilor creierului și, în sfîrșit, nici ol sedativelor substante care restring ciclul absolut esential al somnului cu vise.
După cum am mai precizat însă mai înainte cind am enumerat teoriile cele mai cunoscute pentru explicarea apariției somnului, unele din aceste teorii incriminează și diencefalul. respectiv acea parte a creierului, care include talamusul, hipotalamusul și alte formatiuni, ca avind legături cu producerea somnului. Observații clinice și experimentale i-au determinat pe unii să se declare convinși că în creierul intermediar, denumit și diençefal, ar exista chiar un centru al somnului. Într-adevăr, sa observat că hipersomnia, adică somnul în exces, nu este străină de situatia cind în această zonă a creierului survin tumori sau inflamati Pe de altă parte, un cercetător, și anume Hess, susține că a putut produce experimental, la animale de laborator, un somn evident, prin simpla stimulare electrică a diencefalului. Deruta provine însă din faptul că alți cercetători susțin că, dimpotrivă, hipota lamusul, deci o anume parte din diencefal, este deținătorul unui centru al veghei, iar somnul survine numai cînd acest centru este inhibat sau distrus.
Marele s fiziologirus Ivan Petrovici Pavlov. laureat al Premiului Nobel, descoperitorul reflexelor necondiționate sau înnăs cute, ca și al acelora condiționate sau dobîndite, este în același timp fondatorul unei teorii pe linie de producere a somnului, considerînd că acestea ca și inhibitia internă, respectiv cea activă, condiționată, reprezintă în esență unul și același proces, somnul nefiind altceva în această concepție, decât extinderea inhibiției interne pe întreaga scoarță cerebrală. Și, într-adevăr, somnolenta sau chiar somnul ce reszultă din unele forme de stimulare monotonă repetată des, ca cititul sau citirea de către o altă persoană cu voce joasă și uniformă, apoi o lectură plicticoasă sau plictiseala însăși provenind dintr-o cauză oarecare, toate în esență reprezentînd forme ale inhibiției interne, par a veni în sprijinul teoriei lui Pavlov. Dar alte fapte de observație ca și experimentale, contribuie la faptul ca nici această teorie să poată fi acceptată fără rezerve.
La rîndul său, N. Kleitman a lansat și el o teorie proprie, care a coalizat în jurul e mulți adepți, în virtutea căreia somnul este datorat unei inactivități a scoarței cerebrale, inactivitate rezultînd dintr-o reducere a impulsurilor eferente, respectiv care vin înspre creier, în special de la mușchi. Cu alte cuvinte. somnul este rezultatul oboselii. De asemenea, cu alte cuvinte, somnul este consecinta travaliu- lui în general și în special a aceluia muscular. Cum însă numeroase observații clinice și experimentale sugerează credința că inactivitatea corticală rezultată din blocajul impulsurilor aferente, deci care merg de la creier la celelalte organe, reprezintă un factor tot atît de important în apariția somnului, însemnează că nici teoria lui Kleitman nu poate fi acceptată fără rezerve.
S-a prezentat această incompletă înșiruire de teorii, care nu reprezintă nici pe departe tot ce s-a scris pe linie de explicitare a somnului, spre a dovedi, cât de complex ne apare acest aspect, aparent simplu, din fiziologia umană. Ne vom opri cu această înșiruire, știind foarte bine că teoria poate fi privită printre altele și drept o hrană pe care o rumegă știința. Or, rumigația incită prin definiție la somn, lucru pe care nu dorim deocamdată a-l face, câtă vreme alte capitole incomparabil mai interesante, așteaptă de a fi citite, unele dintre ele cuprinzînd sfaturi de ordin practic pe care cu siguranță veți fi tentați de a vi le însuși, spre a vă optimiza cursul vieții.
Da, este adevărat. Sîntem încă departe de a ști totul despre somn care, pe bună dreptate, ne apare ca o a doua emisferă a existenței noastre. așa după cum s-a precizat în primul moto al primului capitol din această carte: emisferă încă necunoscută în general și, ca atare, plină de destule pete albe, în care omul a trasat doar câteva drumuri, promițătoare totuși, care îi sporesc încrederea în forțele proprii și în faptul că în cele din urmă aceste noi teritorii îi vor fi pe deplin cunoscute.
Image by Racool_studio on Freepik
