Acum că am analizat unele dintre acele medii închise în care știm că microbii prosperă sau că apar noi tulpini ale virusurilor, haideți să examinăm și spațiile deschise în care s-au adăpostit membrii diverselor secții ale companiei Microbii Ar trebui să luăm în calcul nenumărate locuri, de la piscine și parcuri până la propriile noastre grădini și curți. Unii dintre acești microbi sunt relativ nou-veniți, dar alții trăiesc în mediul înconjurător de când lumea. Vom analiza câțiva dintre microbii care s-au acomodat în habitatul nostru și vom explora măsurile pe care le putem lua pentru a-i pune în încurcătură.
De la Nil până în America de Nord
Un virus recent apărut în America de Nord este periculosul și câteodată mortalul virus al Nilului de Vest. Virusul a fost descoperit în 1973, la o femeie din regiunea Nilului de Vest, Uganda, suferind de febră. Oamenii din această zonă prezentau febră, dureri de cap, slăbiciune, dureri musculare, iar, în unele cazuri, simptome grave de encefalită (infecție a creierului) sau meningită (infecția membranelor care învelesc creierul). Deși majoritatea sufereau de forme ușoare și își reveneau în câteva săptămâni, forma gravă a infecției cu virusul Nilului de Vest își putea paraliza pe termen lung victimele, provocând câteodată moartea.
După apariția testelor genetice, câteva decenii mai târziu, s-a descoperit că virusul Nilului de Vest exista de mii de ani, provocând, înainte de descoperirea microbului în organismul uman, în 1973, cazuri de îmbolnăvire mai ales la păsări. Unii istorici au asociat chiar moartea prematură a lui Alexandru cel Mare cu acest virus, din cauza izvoarelor istorice care vorbeau despre moartea a nenumărate păsări la acea vreme. După identificarea virusului, studiile au arătat că boa la era des întâlnită în regiuni extinse din Africa, răspândindu-se mai apoi în Egipt, în 1942, și în India în anii ’50.
Egiptul a fost țara în care oamenii de știință au reușit să deslușească ciclul de reproducere al virusului și să descopere cum se transmitea. Și-au dat seama că virusul trăia și se multiplica în stomacul țânțarilor, și se transmitea apoi la om în momentul în care insecta își înțepa victima cu salivă infectată. Printre gazdele virusului Nilului de Vest se numără mai multe specii de țânțari, iar majoritatea devin purtători după ce se hrănesc cu sângele păsărilor. Virusul Nilului de Vest se multiplică în sângele păsărilor, deși unele specii sunt sensibile la efectele virusului și pot muri din cauza infecției. Familia de păsări Corvidae, din care fac parte ciorile, gaițele, coțofenele și corbii, are o predispoziție la această boală, iar nenumărate specii mor în momentul în care virusul se activează. Moartea ciorilor poate sluji drept avertisment, semnalând pătrunderea virusului într-o nouă regiune.
Oamenii și animalele, precum caii, sunt afectați întâmplător de acest virus, de cele mai multe ori când țânțarii nu găsesc păsări cu care să se hrănească. Au izbucnit boli provocate de acest virus în Africa și Israel, dar și în state din Europa. Primele cazuri răspândite și deosebit de grave din Europa au fost consemnate în România în 1996, când trei sute nouăzeci și trei de persoane au fost infectate cu acest virus; trei sute cincizeci și două dintre acestea s-au îmbolnăvit de encefalită, iar șaptesprezece au murit. Privind retrospectiv, putem observa că virusul a provocat îmbolnăviri în cea mai mare parte a Africii, în Orientul Mijlociu, în vestul Asiei și în regiunea mediteraneeană a Europei, timp de decenii la rând. Însă microbul a apărut pentru prima dată în America de Nord de-abia în 1999.
Povestea călătoriei virusului Nilului de Vest în America de Nord rămâne un mister, însă oamenii de știință bănuiesc că microbul ar fi pătruns în corpul unui țânțar sau al unei păsări care a ajuns cumva într-un avion din Israel spre New York. La începutul anului 1999, vi rusul a fost testat genetic la New York, demonstrându-se astfel că era vorba despre același microb care provoca nenumărate cazuri de îmbolnăvire în Israel. Odată ajuns la New York, virusul și-a găsit gazda perfectă în speciile de țânțari Culex, răspândite în oraș. La început, infecțiile au trecut neobservate, până când un medic priceput și-a dat seama că, la sfârșitul verii, fuseseră spitalizate foarte multe persoane suferind de meningită sau encefalită. Deși nu s-a gândit că virusul Nilului de Vest ar putea fi cauza acestor boli, se temea de alte virusuri care provocau boli asemănătoare, precum encefalita cabalină estică sau encefalita St. Louis, infecții ce se transmit tot prin intermediul țânțarilor și care mai provocaseră, rareori, epidemii în oraș. A luat legătura cu Departamentul de Sănătate al orașului New York pentru a vedea dacă în zonă fuseseră înregistrate și alte cazuri de encefalită.
Autoritățile de sănătate publică au lansat o investigație care s-a încheiat cu identificarea acestei noi apariții. Unul dintre cele mai interesante indicii a fost descoperit în grădina zoologică din Bronx, unde veterinarii observaseră că multe dintre speciile exotice de păsări (în special flamingo) mureau din cauza unei boli grave, nemaiîntâlnite până atunci. Epidemiologii de la Centrul pentru Controlul Bolilor au fost trimiși la New York, iar după câteva săptămâni de investigații neîntrerupte și o pletoră de teste de laborator, virusul Nilului de Vest, până atunci nemaiîntâlnit în emisfera vestică, a fost identificat ca fiind cauza infecțiilor apărute atât la oameni, cât și la păsările exotice. La New York, s-au îmbolnăvit în total cincizeci și nouă de persoane, iar șapte au murit, printre care și un canadian aflat în vacanță la sfârșitul verii.
Moartea păsărilor flamingo de la grădina zoologică din Bronx a vestit ceea ce avea să urmeze. La scurt timp, virusul Nilului de Vest s-a răspândit, afectând păsările din statele învecinate și, în termen de câteva luni, zeci de mii de păsări, în cea mai mare parte ciori, au murit din cauza bolii. Odată cu venirea toamnei și scăderea temperaturilor, vectorii țânțari au intrat în hibernare, iar oamenii de știință au rămas cu un mare semn de întrebare. Oare putea acest virus, care nu mai fusese văzut în regiuni atât de friguroase ale lumii, și cu atât mai puțin în America de Nord, să supraviețuiască iernii și să se multiplice? Pe parcursul iernii 1999-2000, au fost prelevate probe de sânge de la locuitorii orașului pentru a se afla cu exactitate câți oameni fuseseră afectați de acest nou virus. Rezultatele au arătat că circa 2,6% din populație fusese infectată, adică aproximativ 8200 de persoane. Majoritatea reușiseră să combată boala și nu se îmbolnăviseră. În plus, sistemele lor imunitare dezvoltaseră acum anticorpi care aveau să-i protejeze pe viitor împotriva infecțiilor. Circa 1700 de persoane suferiseră forme ușoare ale bolii, însă, din fericire, nu au fost atât de bolnave încât să solicite îngrijiri medicale; și acestea dezvoltaseră anticorpi și erau acum protejate. Cele cincizeci și nouă de persoane care au fost internate aveau în general peste cincizeci de ani, iar majoritatea sufereau de alte boli, precum diabet sau afecțiuni cardiace, care le făceau vulnerabile la infecții grave. După vara anului 1999, autoritățile de sănătate publică își făcuseră o idee despre impactul virusului Nilului de Vest: majoritatea celor infectați nu se îmbolnăveau deloc, iar circa 20% prezentau simptome ușoare. Mai puțin de 1%- circa o persoană dintr-o sută – manifesta forma gravă a infecției cu virusul Nilului de Vest, ce provoca encefalită, meningită sau pareză. Înarmate cu aceste informații, serviciile de sănătate publică din întreaga America de Nord au așteptat să vadă ce urmează. Până în vara anului 2000, devenise evident că virusul supra viețuise iernii și că avea să se stabilească în această regiune.
În majoritatea statelor din est și de-a lungul graniței cu Canada, au fost înregistrate, atât la oameni, cât și la păsări, infecții apărute pe timp de vară. De aici, virusul s-a extins pe întreg continentul, iar până în 2007 a provocat îmbolnăviri în Statele Unite și în fiecare provincie a Canadei, în afară de British Columbia, situată în extremitatea vestică. Mai târziu, s-a descoperit că microbul se putea transmite și prin donarea de organe, transfuzii de sânge și chiar și de la mamă la făt, pe parcursul sarcinii. Am descoperit, de asemenea, că oamenii nu sunt singurele ființe vulnerabile: virusul Nilului de Vest poate provoca boli și chiar moarte la o mulțime de animale, de la pisici, câini, cai, vite, oi, capre, lame și alpaca până la animale sălbatice precum urșii polari, căprioarele, lupii, veverițele, sconcșii, iepurii și liliecii. În plus, în 2002, virusul s-a făcut vinovat de moartea unui stol de pinguini de la grădina zoologică din Milwaukee, iar în 2004 a decimat o fermă de aligatori din Florida. Departamentul de Sănătate din New York a consemnat că, în 2000, numărul total al vietăților afectate de virusul Nilului de Vest totaliza o mie două sute șaizeci și trei de păsări moar te, patru sute de mlaștini cu țânțari, zece păsări sălbatice, opt găini santinelă, doi lilieci, douăzeci și opt de cai, un iepure domestic, o veveriță, o veveriță dungată și paisprezece oameni.
În anii care au urmat apariției sale din 1999, mii de oameni din Ca nada și Statele Unite au contractat virusul Nilului de Vest, iar sute au murit sau au suferit de pe urma simptomelor acute. În numai câțiva ani, aceasta a devenit cea mai importantă boală provocată de țânțari în America de Nord. Trecuse ceva vreme de când bolile transmise de țânțari nu mai prezentaseră un motiv de îngrijorare pe acest continent, și nenumărate persoane nu s-au gândit niciodată să se protejeze împotriva acestei molime a spațiilor deschise. Există însă câteva măsuri de precauție pe care le putem pune în aplicare în casele și cartierele noastre, pentru a reduce impactul acestui nou virus asupra sănătății noastre.
În primul rând, faceți în așa fel încât să distrugeți orice zonă pro pice înmulțirii țânțarilor din jurul casei dumneavoastră. Țânțarii au nevoie de apă pentru a se înmulți, așa că goliți ghivecele de flori, stropitorile și schimbați regulat apa din piscină. Este important, de asemenea, să tundeți iarba pentru ca peluza dumneavoastră să nu acumuleze apă de ploaie; chiar și câteva linguri de apă pot crea un mediu ideal de înmulțire pentru aceste insecte. Dacă locuiți într-o zonă cu mulți țânțari, ungeți-vă cu o soluție care conține dietiltoluamidă sau ulei de eucalipt și lămâie (unguentele nu ucid țânțarii, dar îi țin la distanță de pielea dumneavoastră). Dacă stați afară seara sau dimineața devreme, când țânțarii purtători ai virusului Nilului de Vest au cea mai intensă activitate, aveți grijă să purtați o bluză cu mâneci lungi și pantaloni lungi, de preferință într-o nuanță deschisă, deoarece țânțarii sunt atrași de culorile închise.
În majoritatea regiunilor cu climă temperată, țânțarii sunt activi doar în lunile calde, de vară, deși, în unele zone din sudul Statelor Unite și din Europa, pot fi activi pe tot parcursul anului. Totuși, trebuie să ținem întotdeauna minte că, de cele mai multe ori, atâta timp cât luăm măsurile necesare de precauție pentru a ne proteja împotriva infecțiilor, nu ar exista nici un motiv pentru care nu ne-am putea bucura de beneficiile pentru sănătate și de plăcerea pe care ne-o oferă spațiile deschise.
