Laboratorul clinic este cel mai solicitat din toate departamentele care furnizează analize medicale. Aici se examinează diferite produse ale bolnavilor pentru precizarea diagnosticului, sau ale persoanelor aparent sănătoase, În vederea depistării unor boli de largă răspândire. Aceste produse ale bolnavilor pentru precizarea diagnosticului, sau ale persoanelor aparent sănătoase, în vederea depistării unor boli de largă răspândire sunt foarte variate; unele se găsesc în mod normal la orice individ ca: sânge, urină, bilă, materii fecale, lichid cefalorahidian, iar la altele apar numai în stare de boală ca: spută, puroi, secreții, lichid pleural, lichid peritoneal.
În produsele recoltate se efectuează o mare varietate de analize pentru a studia fie diversele substanțe care intră în compoziția lor, fie elementele figurate (celule, bacterii, paraziți) pe care le conțin. Metodele folosite aparțin mai multor discipline ale științelor medicale: biochimie, hematologie, micro biologie (care cuprinde bacteriologie, parazitologie, micologie și virusologie) si mai recent și imunologie. Din toate aceste discipline, laboratorul clinic a selecționat metodele utile diagnosticului. În marile spitale și policlinici, fie care ramură de specialitate (biochimie, hematologie etc.) constituie astăzi o subunitate în cadrul laboratorului clinic.
Orice analiză făcută în laboratorul clinic începe cu recoltarea (prelevarea) produsului examinat. Acest prim timp este deosebit de important și de efectuarea sa corectă depinde în mare măsură reușita analizei. Pentru recoltarea unora din produse este necesară și participarea atentă a pacientului, Astfel, toate determinările cantitative în urină (glucoză, proteine ș.a.) se fac în urina din 24 de ore. În acest caz, pacientul trebuie să strângă într-un recipient mare toate emisiunile de urină în decurs de 24 de ore. Dacă nu este internat, trebuie să măsoare și să noteze volumul total al urinei și după omogenizarea conținutului din recipient, să ducă o probă din conținut la laborator.
Recoltarea sângelui se face în general dimineața pe nemâncate. Pentru analize care se fac pentru studiul metabolismului lipidic însă, pacientul trebuie să respecte un post de 14 ore înainte de prelevarea probei de sânge. Există analize pentru care pacientul este nevoit să țină un regim special înainte de recoltarea produsului. Astfel, pentru cercetarea hemoragiilor oculte în materiile fecale, bolnavul trebuie să țină timp de trei zile un regim lipsit de carne.
Prelevarea produselor în vederea unui examen bacteriologic necesită precauții speciale de asepsie, pentru a nu contamina produsul cu germeni din mediul ambiant. Bolnavul trebuie să urmeze instrucțiunile primite de la personalul medical când se recoltează, cum ar fi urina pentru urocultură. Rezultatele pe care le furnizează analizele făcute în laboratorul clinic se împart în două mari grupe: rezultate cifrice (ca ureca, glicemia, numărătoarea de leucocite, timpul de protrombină) și rezultate descriptive, de cele mai multe ori imagini văzute la microscop, de interpretare subiectivă, dar foarte valoroase pentru stabilirea unor diagnostice. Analizele cifrice pot avea erori datorite reactivilor, aparaturii sau executării defectuoase a tehnicilor. Aceste erori se pot surprinde și îngrădi, folosind zilnic controlul de calitate pentru fiecare metodă. Pe de altă parte, imaginile microscopice capătă reala lor valoare , dacă sunt interpretate cu pricepere de specialiști cu o calificare bună. Ele pot constitui informații hotărâtoare pentru precizarea unui diagnostic. De exemplu, găsirea de bacili acido-alcoolo-rezistenți (bacili Koch) în spută duce la diagnosticul de tuberculoză pulmonară, ouă de ascarid în fecale (ascaridioză), hematozoar palustru într-un frotiu de sânge (malarie), celule leucemice într-un frotiu de măduvă a oaselor (leucemie acută), celule tumorale într-o puncție mamară (cancer de sin). Deși cifrele constituie o informație mai precisă decât imaginile, acestea din urmă au în general mai multă pondere pentru diagnostic, cu condiția ca examinarea să fie corect făcută și corect interpretată. În aceasta constă, intre altele, arta medicală. Varietatea de analize efectuată astăzi în laboratorul clinic este foarte mare, numărul de tipuri de analize ridicându-se la câteva sute. Produsul patologic, prin însăși prezența lui, traduce o stare de boală. Examinarea lui atentă, folosind diferite metode ale laboratorului clinic, poate duce la clarificarea diagnosticului.
Pe produsele normale se fac cu mare frecvență unele analize uzuale, În vederea trierii bolnavilor pentru depistarea unor suferințe. Analizele speciale se fac numai acolo unde tabloul clinic sugerează o anumită boală, care trebuie confirmată pe baza datelor de laborator. Din analizele de triaj ale laboratorului clinic fac parte: hemograma, viteza de sedimentare, a hematiilor, timpul de coagulare, timpul de sângerare, timpul de protrombină, examenul sumar de urină, ureea, glicemia, testele de disproteinemie, serologia luesului. Hemograma sau tabloul sangvin constituie un grup de analize care aduc informații asupra elementelor figurate din sânge: hematii, leucocite, trombocite, Se face numărătoarea acestora, se examinează aspectul lor la microscop. În plus se face o dozare de hemoglobină, principalul constituent al hematiilor și se determină hematocritul, care este proporția globulelor roșii într-un volum de sânge. Hemograma are rezultate anormale nu numai în boli de sânge ca anemii sau leucemii, dar și în multe alte afecțiuni: infecții, tumori, stări alergice, boli hepatice, boli renale, boli endocrine. Uneori hemograma, făcută ca analiză de triaj, arată anomalii care permit medicului clinician, printr-o corectă interpretare a rezultatelor, să depisteze boala care a determinat modificările tabloului sangvin. Valorile normale ale hemogramei variază în raport cu sexul și vârsta. Viteza de sedimentare a hematiilor , analiză cunoscută în special prin inițialele VSH, deși este una din cele mai vechi analize de laborator clinic, și-a păstrat încă marea ei valoare practică. Într-o probă de sânge recoltată pe un anticoagulant și trasă într-un tub care se așază într-un stativ, hematiile se depun mai mult sau mai puțin repede, în funcție de compoziția În proteine a plasmei, faza lichidă a sângelui, VSH crește în infecții acute, unele infecții cronice ca tuberculoza, boli reumatismale, boli neoplazice, boli imunologice.
VSH scade în hepatita acută virală. Valori normale: după o oră =3-6 mm la bărbați; 6-12 mm la femei.
Înainte de o intervenție chirurgicală, trebuie verificată funcția hemostatică a sângelui, care este asigurată de capilare (vase sangvine cu calibru foarte mic), de trombocite și de diverși factori ai coagulării din sânge. Această verificare se face prin câteva analize de triaj, din care cele mai uzuale sunt: numărătoarea de trombocite, timpul de sângerare și timpul de protrombină. Numai în cazul în care aceste analize arată rezultate anormale, se continuă cu efectuarea altor analize speciale.
Timpul de coagulare, o analiză de execuție simplă, aduce o informație globală asupra procesului de coagulare a sângelui. Timpul de coagulare are va lori mari în hemofilie și în tratamentul anticoagulant cu heparină. Normal: 4-8 minute.
Timpul de sângerare informează asupra calității peretelui capilarelor, ca și asupra funcției trombocitelor. Valoarea normală: 1,5 4 minute. Timpul de protrombină sau timpul Quick măsoară mai mulți factori plasmatiei implicați în procesul de coagulare. Rezultatul este în funcție de calitatea reactivului folosit și se exprimă în secunde și în procente de coagulabilitate, comparând rezultatul probei cu rezultatul unui martor normal. Timpul de protrombină se folosește mult în controlul preoperator al hemostazei, ca și în bolile tromboembolice pentru controlul tratamentului anti coagulant cu medicamente din grupul dicumarinicelor (ca trombostopul).
Examenul sumar de urină constă într-un grup de analize care se lucrează de regulă pe prima urină de dimineață. În cadrul acestui examen se verifică densitatea, pH și câțiva parametri biochimici ca glucoza, proteinele, urobilinogenul (în mod normal glucoza și proteinele sunt absente, iar urobilinogenul este prezent doar ca urme) și se examinează la microscop sedimentul urinar. Examenul sumar de urină aduce informații valoroase în diferite boli ale rinichiului și ale căilor urinare (prezența de proteine, uneori de cilindri, număr crescut de leucocite și hematii, prezență de bacterii), în diabet (prezență de glucoză, uneori și de acetonă), în diverse forme de icter (urobilinogen crescut în hepatita acută, pigmenți biliari prezenți în icterul mecanic). Examinarea urinii pentru constituenți anormali a fost în ultimul timp mult simplificată prin folosirea de fâșii de hârtie impregnată cu diverși reactivi, care dau modificări de culoare dacă sunt introduse în urina ce conține acești constituenți (teste rapide).
Ureea în sânge. Ureea rezultată din metabolismul substanțelor proteice este eliminată prin rinichi, menținându-se la un nivel de 20-40 mg/ml sânge când funcția rinichiului este normală. Ureea crește când această funcție devine insuficientă. Măsurarea ureei în sânge dă o informație utilă pentru aprecierea activității rinichiului, fiind larg utilizată ca analiză de triaj, mai ales la persoanele peste 40 de ani. Glicemia. Larga răspândire a diabetului zaharat, afecțiune datorata unei profunde perturbări a metabolismului glucidic, impune controlul nivelului glucozei în sânge (glicemia), care în acest caz arată valori mult crescute. Glicemia normală este în jur de 100 mg/100 ml sânge. Constatarea unei glicemii crescute cere și verificarea unei eventuale eliminări de glucoză în urină (glicozurie). Testele de disproteinemie oferă o informație asupra echilibrului proteinelor din serul sangvin, care se modifica în numeroase afecțiuni ca: infecții, boli neoplazice, boli hepatice, boli imunologice s.a. Dând rezultate patologice în atât de multe boli diferite, desemnarea lor drept probe hepatice” nu este corectă. Cele mai utilizate probe de disproteinemie sunt reacția cu timol (nor mal 1-4 u ML.) și reacția cu sulfat de zinc (normal = 20 – 40 uf). Transaminazole sunt enzime cel mai des cercetate în laboratorul clinic, Valori crescute în ser apar în infarctul de miocard (aici crește mai ales trans amilaza glutamicoxalacetică, pe scurt TGO). Valori foarte mult crescute e întâlnesc în hepatita acută virală (aici crește mai ales transaminaza gluta mic piruvică, pe scurt TGP), constituind un parametru de diagnostic, ca și de urmare a bolnavilor suferind de această boală infecțioasă a ficatului. Electroforeza proteică (proteinograma) separă proteinele din serul sangvin sau alte umori în mai multe fracțiuni cu ajutorul curentului electric. Creșterea sau scăderea unora din funcțiuni constituie o informație utilă diagnosticului bolilor hepatice, infecțioase, imunologice, reumatismale ș.a.
Tabloul lipidic cuprinde un grup de analize care studiază metabolismul grăsimilor. Intre altele, se determină colesterolul, trigliceridele și se face electroforeza lipidică (lipidograma). În tulburările metabolismului grăsimilor (dislipidemii), tabloul lipidic suferă diferite modificări, pe care se bazează clasificarea dislipidemiilor, importantă pentru aplicarea unui tratament corespunzător. Urocultura este una din cele mai curente analize bacteriologice, mult executată în laboratoarele clinice din spitale și policlinici. Reușita acestui examen depinde mult de corecta recoltare a probei de urină, care se face printr-o bună colaborare a bolnavului cu un cadru medical. Eliminarea contaminări în timpul recoltării este mai dificilă la femei decât la bărbați, din cauza anatomiei genitale care favorizează amestecul de bacterii din vagin și uretră ca urina. Cel mai mult se folosește recoltarea de urină din mijlocul jetului, după ce s-a făcut în prealabil o atentă toaletă locală. Acest eșantion de urina se lasă să curgă direct Într-o sticluță sterilă (maximum 1a din înălțimea ei), al cărei dop steril se tine în mina cu care a fost scos, fără să atingă vreun obiect din jur. După recoltare se repune cu grijă dopul la sticluță și proba este dusa la laborator în cel mai scurt timp. Respectând aceste reguli de asepsie, suntem siguri că germenii care se vor dezvolta în culturi aparțin produsului examinat nu provin din mediul ambiant.
Lichidul cefalo-rahidian se studiază în afecțiuni ale sistemului nervos central. Se recoltează cel mai des prin puncție lombară, intervenție simplă în mâini experimentate. În acest produs se studiază elementele chimice, celulele și eventuale bacterii. În meningite, examinarea lichidului cefalo-rahidian constituie o analiză de urgență, de a cărei executare rapidă și corectă poate depinde salvarea bolnavului. Puroiul și secrețiile sunt produse patologice în care examenul microscopic poate depista agentul care a provocat formarea lor ca: stafilococ, streptococ, bacilul Koch etc. în puroi: gonococ (o bacterie), trichomonas (un sau candida (o ciupercă) în secreții, parazit) Sputa. Recoltarea sputei se face într-un recipient curat, după ce în prealabil bolnavul și-a clătit gura cu apă pentru a se evita, pe cit posibil, amestecul sputei cu saliva. Se recomandă bolnavului să „expectoreze cit mai ,din plămâni“ pentru a se obține produs din trahee și bronhii și nu secreție faringiană sau salivă. La examenul microscopic se pot observa diverse celule epiteliale, celule sangvine germeni (stafilococi, pneumococi, bacili Koch 9.a.). Examinarea directă a unui frotiu de spută înaintea instituirii unui tratament cu antibiotice este de mare importanță. Stabilirea tipului de bacterie care a provocat o infecție pulmonară (pneumonie, tuberculoză pulmonară) este o malformație care conduce la un tratament corect cu antibiotice corespunzătoare. Tubajul gastric se face cu ajutorul unei sonde subțiri de cauciuc, care are la capăt o mică olivă metalică (sonda Einhorn). Bolnavul nu trebuie să fi min cat sau să fi băut cu cel puțin 12 ore înaintea tubajului. Bolnavului în poziție șezândă i se introduce tubul în cavitatea bucală sau, în cazuri speciale, în cavitatea nazală. Se recomandă bolnavului să înghită, respirând profund, timp în care persoana care ajută la efectuarea tubajului împingă ușor tubul de-a lungul esofagului. Când diviziunea 45-50 a tubului este în dreptul arcadei dentare, conținutul gastric (staza) începe să curgă în eprubetă. Sucul gastric prelevat se examinează microscopic, cercetându-se celulele (importantă este depistarea de celule maligne în caz de neoplasm gastric) și bacteriile. Pentru studierea chimismului gastric (determinarea acidității gastrice) se provoacă o creștere a secreției gastrice prin injectarea subcutanată de histamină. Tubajul duodenal constă În introducerea sondei Einhorn (aceeași sondă ca pentru tubajul gastric) în duoden. Bolnavul nu va mânca cu 12 ore înainte și va lua antiseptice. Tubul va fi înghițit până când oliva ajunge în porțiunea orizontală a duodenului, aproximativ la 75 cm de arcada dentară. Până când sonda pătrunde în stomac, bolnavul stă în poziție șezândă. Ulterior, bolnavul este culcat pe partea dreaptă, recomandându-i-se să înghită rar, din 3 în 3 minute, evitându-se astfel încolăcirea tubului în stomac. Când oliva ajunge În duoden, începe să curgă bila. Se recoltează bila A (un amestec de bilă din coledoc cu suc pancreatic și secreție duodenală), apoi bila B (bila din vezicula biliară) după provocarea concentrației și evacuării veziculei biliare prin într-o ducerea pe sondă a unei soluții de sulfat de magneziu, și bila C (bila hepatică). Toate probele de bilă se examinează la microscop, căutându-se celule, cristale și eventuali paraziți ca: Giardia (Lamblia), Strongiloides stercoralis, Trichomonas intestinalis.
Examenul coprologie (examenul materiilor fecale) se face prin cercetarea microscopică în vederea studierii fiziopatologiei digestiei (examen de digestie) și a depistării unor paraziți intestinali (examen copro-parazitologic sau prin culturi pentru evidențierea unor agenți patogeni (coprocultură). Pentru examenul de digestie, recoltarea scaunului se face după opreala bilă pregătire a bolnavului, care constă în administrarea tuturor principiilor alimentare: proteine, hidrați de carbon, grăsimi, săruri minerale. Examenul coproparazitologic nu necesită precauții speciale de recoltare. La examinarea microscopică se pot descoperi diverși paraziți, chisturi sau ouă de paraziți. Sorologia luesului. Analizarea sângelui pentru depistarea de anticorpi specifici infecției sifilitice, se practică ca un triaj în masă la toți bolnavii internați în spitale, la înscrierea în facultăți, la noii angajați etc. Se începe cu o reacție serologică simplă de depistare și numai în cazul unui rezultat pozitiv, se continuă cu mai multe tehnici serologice care să asigure cu toată precizia un diagnostic cu multe implicații sociale.
Reacția ASLO. Infecțiile streptococice sunt larg răspândite, mai ales în lumea copiilor. Principala analiză serologică care fundamentează acest diagnostic este reacția ASLO, prin care se măsoară anticorpii antistreptolizină O, formați de organismul infectat de streptococi, Reacția Waaler-Rose este o analiză imunologică ce pune în evidență factorii reumatoizi prezenți cu mare frecvență la bolnavii suferind de poliartrită reumatoidă.
Departamentul de imunologie al laboratorului clinic se ocupă, intre altele și de studiul unor proteine normale cum sunt imunoglobulinele și complementul, și de depistarea unor proteine patologice, adică proteine absente la omul sănătos și care apar numai în anumite stări de boală, ca antigenul HBs, proteina C-reactivă, alfafetoproteina. Antigenul HBs este o proteină patologică ce apare în sângele bolnavilor de hepatită virală tip B (hepatita de seringă), rămânând la unii pacienți prezent când hepatita se cronicizează. Antigenul HBs constituie o problemă im- portantă în sectorul donării de sânge. Trebuie eliminați donatorii care sunt purtători de antigen HBs, pentru a evita transmiterea acesteia și declanșarea de noi cazuri de hepatită acută virală. Proteina C-reactivă apare precoce în procesele inflamatorii acute și în fazele active ale proceselor inflamatorii cronice. Determinarea ei se face în ser și are importanță în special în diagnosticul bolii reumatice. Proteina C reactivă mai apare în procese necrotice, ca infarctul maligne. miocardic și tumorile Alfafetoproteina este o proteină serică fetală majoră. La adultul normal se găsește însă în cantități minime, care cresc la valori foarte ridicate în diverse boli neoplazice, în special în cancerul de ficat. De asemenea, se înregistrează valori foarte mari de alfafetoproteină la femei însărcinate în trimestrul III în cazuri de malformație fetală.
Diagnosticul imunologic al sarcinii. În perioada de început a unei sarcini, când semnele clinice nu sunt încă semnificative, ca și în sarcinile patologice, diagnosticul de laborator al sarcinii are o mare importanță practică. În urina femeii însărcinate apare un hormon caracteristic pentru această stare, hormonul gonadocorionic și testele de sarcină se bazează pe punerea lui în evidență. Înainte se foloseau metode biologice (ca reacția Galli-Mainini), astăzi părăsite pe plan internațional. Acestea au fost înlocuite cu metode imunologice mai precise. Diagnosticul imunologic cu truse indigene permite confirmarea unei sarcini după 10 -14 zile de întârziere a ciclului mestrual.
Spermograma. Analiza spermatozoizilor dintr-un ejaculat aduce informația cea mai importantă pentru evaluarea fertilității masculine. Deoarece se observă unele variații, înainte de a stabili o scădere a fertilității bărbatului, trebuie examinat materialul obținut în cel puțin două recoltări.
Radioimunoanaliza este cea mai sensibilă metodă imunologică și se folosește pentru măsurarea unor proteine prezente în ser și umori în cantitate foarte mică. Folosind radioizotopi care sunt nocivi pentru personalul laboratorului, acest tip de analize se execută în unități special amenajate în cadrul medicinii nucleare. Radioimunoanaliza se utilizează În special pentru determinarea hormonilor.
Determinarea cariotipului este o analiză specială de citogenetică, prin care se stabilește tabloul cromozomial al unui individ. Există boli în care cariotipul suferă abateri caracteristice de la aspectul normal al cromozomilor, cum ar fi: sindromul Down (mongolism), hermafroditism, sindromul Turner.
