Din 1847 până în 1848, cartiere întregi din Londra au fost devastate de una dintre cele mai grave epidemii de holeră din istoria orașului. Un medic britanic pe nume John Snow a hotărât să analizeze această boală, iar lucrările lui aveau să joace un rol crucial în lupta împotriva flagelului de la acea vreme.
Doctorul Snow a examinat cu atenție persoanele suferinde, locurile în care acestea se îmbolnăveau și momentul în care se declanșau primele simptome. La acea vreme, acest tip de examinare era o noutate, însă, acum, aceste trei caracteristici – persoana, locul și momentul- sunt considerate instrumente esențiale în investigarea bolilor. Snow voia să înțeleagă de ce această boală îngrozitoare putea devasta o familie întreagă, fără să-i afecteze însă pe vecinii de vizavi sau chiar pe cei de alături. A căutat numitori comuni care să facă legătura atât între cei bolnavi, cât și între cei sănătoși, și a desenat hărți ale cartierelor în care trăiau acești oameni.
În timpul epocii victoriene existau două teorii rivale privind transmiterea bolilor. Pe de o parte, exista tabăra celor care considerau că bolile se răspândesc printr-o combinație de generare spontană și aer alterat sau ,,miasmă”, pe când ceilalți credeau în existența anumitor microbi ,,contagioși” (germeni) care se transmiteau într-un fel sau al tul de la om la om. Snow era un adept înfocat al teoriei germenilor și și-a dat seama că această epidemie de holeră era șansa lui de a dis credita teoria miasmei.
Chiar dacă medicul-șef al Londrei credea că miasmele erau responsabile pentru declanșarea bolii, Snow avea o altă teorie care explica felul în care se răspândea holera în oraș. El era convins că rezervele de apă potabilă aveau legătură cu transmiterea bolii. După epidemia din 1847-1848, a trasat cu atenție hărți ale furnizorilor de apă potabilă din acest cartier londonez. Știa că unii furnizori alimentau respectivul cartier cu apă din mijlocul râului Tamisa – aceeași zonă în care se deversau apele reziduale ale multor sisteme de canalizare ale orașului. Alți furnizori aduceau apă din amontele râului, departe de zona centrală a orașului. Iar Snow era convins că răspândirea acestei boli îngrozitoare avea legătură cu calitatea apei.
În 1854, o altă epidemie de holeră s-a declanșat într-un cartier învecinat. Snow s-a folosit de această ocazie pentru a colecta mostre de la trei pompe principale care alimentau comunitatea cu apă potabilă Bazându-se pe investigația sa anterioară, era sigur că prin pompa de pe Broad Street curgea o apă tulbure, de proastă calitate, deoarece provenea dintr-o zonă a râului contaminată, mai mult ca sigur, cu reziduuri. În momentul în care Snow a discutat cu locuitorii din cartier, a descoperit cu surprindere că aceștia preferau să folosească pompa de pe Broad Street deoarece se știa că apa de aici era mai puțin tulbure și avea un gust mai bun decât cea provenind din celelalte două pompe din cartier. Mostrele sale au adeverit spusele vecinilor: apa de pe Broad Street era mult mai cristalină decât cea furnizată de celelalte două pompe.
Snow a luat mostrele de apă acasă pentru a le examina la noul său microscop, o invenție recentă a danezului Anton van Leeuwenhoek, ce le permitea oamenilor de știință să observe microbii din apă și din alte substanțe. La microscop, însă, situația se prezenta cu totul și cu totul altfel. Apa luată de pe Broad Street fremăta, pur și simplu, din cauza creaturilor microscopice. Snow era sigur că multe dintre acestea aveau legătură cu răspândirea holerei. Pe parcursul următoarelor zile, Snow, însoțit de preotul local, Henry Whitehead, a făcut o schiță a tuturor caselor din cartier, aflând de la rezidenți de unde se aprovizionau cu apă potabilă. Apoi a însemnat casele afectate de holeră și locuințele cruțate de molimă.
Într-un moment care avea să modifice pentru totdeauna concepția oamenilor cu privire la răspândirea bolilor, Snow a confirmat faptul că alimentate cu apă de la pompa din Broad Street erau afectate în mod copleșitor de holeră. A petrecut următoarele zile dis cutând în contradictoriu cu colegii lui și cu administrația orașului, reușind însă, în cele din urmă, să-i convingă pe directorii Consiliului de Sănătate să scoată mânerul pompei de pe Broad Street, astfel în cât nimeni să nu mai poată lua apă din această sursă. Directorii nu erau convinși de teoria lui Snow, însă erau să pună capăt epidemiei.
În câteva zile, numărul cazurilor de holeră a scăzut și, la scurt timp, epidemie a luat sfârșit. Simplul gest de a scoate mânerul pompei de pe Broad Street a schimbat cursul istoriei, permițând dezvoltarea nemaiîntâlnită a orașelor. În plus, a dat naștere epidemiologiei, o nouă metodă de investigație științifică a declanșării bolilor, folosită și în ziua de astăzi. Din nefericire, la mai bine de o sută cincizeci de ani după acest eveniment, holera face încă ravagii în anumite părți ale lumii, din cauza conflictelor și a Epidemiologii și sănătatea mondială.
Nu după multă vreme, atât carantina, cât și mișcarea de salubri zare au dus la crearea unor metode de investigare a declanșării boli lor contagioase și dezvoltarea unor servicii de sănătate publică pe tot mapamondul. La sfârșitul secolului al XIX-lea, autoritățile de sănătate publică au introdus un sistem de informare care să monitorizeze boli le, să asigure funcționalitatea sistemelor de salubrizare, să inițieze, în caz de necesitate, carantina sau să izoleze persoanele contagioase și să ofere vaccinări împotriva unor boli precum variola, tuberculoza sau febra tifoidă. Însă, la început, serviciile de sănătate publică au stârnit controverse.
Unul dintre primele sisteme de supraveghere a fost implementat la New York în 1897, când Ministerul Sănătății a decretat obligativitatea legală de a înregistra numele pacienților care se îmbolnăveau de tuberculoză. Medicii au fost deosebit de revoltați deoarece legea le cerea să încalce codul moral de confidențialitate dintre doctor și pacient, ceea ce, lor personal, le-ar fi putut afecta cariera și ar fi putut deranja anumite persoane sus-puse. În cele din urmă, autoritățile au ajuns la un compromis cu doctorii: numele pacienților din dispensa re” erau consemnate în rapoarte, însă cele ale pacienților consultați în particular rămâneau necunoscute. Ministerul Sănătății era de părere că până și o cantitate infimă de informații ar fi putut contribui la oprirea răspândirii bolii. De fapt, acest lucru însemna că cei săraci puteau fi identificați, dar cei bogați nu, ceea ce a condus la o înfierare mai puternică a maselor afectate de sărăcie, în ciuda faptului că microbul nu făcea nici o deosebire în funcție de clasa socială.
Apoi a fost introdusă o lege privind controlarea răspândirii bolilor venerice. Comisarul pentru sănătate al orașului New York, doctorul Herman Biggs, știa că avea să aibă loc o luptă și mai înverșunată pentru a obține acordul doctorilor. El a comunicat Consiliului de Sănătate: Opoziția împotriva consemnării cazurilor de tuberculoză, care a durat zece ani, va părea, fără îndoială, apă de ploaie în fața adevăratei furtuni create de protestul împotriva supravegherii sanitare a bolilor venerice.” Însă, în cele din urmă, a câștigat această luptă, și astfel a fost făcut un prim pas decisiv în înțelegerea și monitorizarea bolilor venerice.
În ciuda opoziției de care a avut inițial parte, supravegherea boli lor infecțioase a devenit unul dintre principiile de bază ale sănătății publice mondiale. Până în 1911, de exemplu, în Australia de Vest consemnarea numelor celor care suferiseră boli infecțioase deveni se obligatorie, iar, în 1915, în Suedia a fost introdusă aceeași lege. Guvernul suedez a mers chiar mai departe, decretând obligativitatea internării, a tratamentului și interzicerea căsătoriei celor suferinzi de anumite boli, precum cele venerice. Aceste măsuri au fost modificate pe parcursul anilor, iar acum sunt mai puțin restrictive, însă autoritățile din domeniul sănătății publice trebuie încă să găsească un echilibru intre îngrădirea intimității și libertății individului și protejarea societății în care trăim de boli infecțioase.
În prezent, medicii din întreaga lume sunt obligați prin lege să transmită autorităților de sănătate publică numele pacienților care au contractat anumite boli. Serviciile de sănătate publică și-au dezvoltat capacitatea legală și organizatorică de a dispune de aceste date, protejând, în același timp, confidențialitatea pacientului. Depistarea unei boli în stadiu incipient poate împiedica transmiterea acesteia, prin măsuri care includ o medicație adecvată și vaccinări pentru persoanele deja expuse riscului. Această prevedere oferă, totodată, informații prețioase, care-i ajută pe epidemiologi să monitorizeze tendințele și să depisteze la timp riscul izbucnirii unei epidemii, pentru a fi luate numaidecât măsurile care se impun.
