O altă boală veche care a revenit în ultimele decenii este flagelul holerei. Aceasta este provocată de o bacterie pe nume Vibriocholerae, care își ucide victima deshidratând-o complet. Microbul se agata de membranele intestinale și atacă celulele care reglează cantitatea de apă absorbită și apoi eliminată de organism prin scaun. Când organismul funcționează normal, absorbim mai multă apă decât eliminăm. Apa este esențială pentru aproape toate activitățile corpului nostru și constituie principala componentă a celor mai multe celule, de la cele sangvine până la cele tegumentare. Microbul holerei apasă butonul de excreție din fiecare celulă intestinală, oprind absorbția lichidelor și provocând pierderi de 25% in greutate, în doar câteva ore. Dacă lichidele nu sunt rapid înlocuite, și în cantități considerabile, moartea survine în nu mai mult de douăzeci și patru de ore.
Holera se transmite de la om la om prin ceea ce numim calea fecalo-orală”. Microbul se transmite de cele mai multe ori prin apă sau alimente contaminate cu excremente. Ajunsă în corpul noii gazde, bacteria se stabilește în intestine și se reproduce rapid, până când organismul cedează. În unele cazuri, sistemul imunitar reușește să salveze pacientul de la această soartă fatală. Evoluția biologică firească a tuturor microbilor tinde spre slăbirea unui organism suficient de mult încât microbul să se poate reproduce și să-și transmită mai departe moșteni rea, o nouă generație, altei gazde. În acest fel, specia supraviețuiește.
Epidemiile de holeră au fost consemnate în scrierile sanscrite încă din anul 500 î.Hr. Timp de secole, boala s-a limitat in mare parte la spațiul indian și asiatic, însă, la mijlocul secolului al XIX-lea, holera a descoperit un adevărat paradis în orașele dens populate din Europa și Marea Britanie, unde șansele de a găsi o nouă gazdă gata să fie infectată crescuseră rapid și considerabil. Indiferent de cauză, fie că vorbim des pre supraaglomerare sau sistemele de canalizare neadecvate – in unele locuri, cu adevărat primitive-, legate direct de rezervele de apă potabilă, holera nu mai trebuia să-și pândească victimele; acestea ii ieșeau, pur și simplu, în cale. Bacteria putea să-și îmbolnăvească de moarte victimele în doar câteva ore deoarece urmașii microbului aveau să găsească în mod inevitabil o nouă gazdă. Odată ce au fost introduse sisteme îmbunătățite de salubrizare și rezerve sigure de apă potabilă în infra structura orașelor, epidemiile de holeră au devenit din nou un fenomen rar, exceptând vechile locuri de origine de pe continentul asiatic. Însă povestea nu se sfârșește aici. Căutând în permanență noi modalități de a-și asigura supraviețuirea, microbul holerei a așteptat momentul potrivit, provocând cazuri izolate în comunitățile din India și Bangladesh, dar evoluând în același timp în mod constant pentru a se adapta la noi condiții. Apoi, în anii ’80 și ’90, odată cu intensificarea călătoriilor și a comerțului global, bacteria a găsit ocazia de a lovi din nou. Infiltrându-se în toaletele vaselor care traversau oceanul și transportau bunuri din India înspre America de Sud, holera și-a găsit o nouă patrie în Peru, în 1991, când vasele au deversat ape reziduale în port.
America de Sud nu mai întâlnise cazuri de holeră de mai bine de o sută de ani (ultima epidemie avusese loc în 1895), în momentul în care această nouă tulpină, numită El Tor, a debarcat pe malurile sale. Din cauza lipsei de igienă, boala s-a răspândit rapid prin intermediul vânzătorilor ambulanți care comercializau fructe de mare infectate și băuturi cu gheață contaminată. Această nouă tulpină de holeră s-a răspândit rapid din Peru în Brazilia, El Salvador, Nicaragua, Honduras, Guatemala, Mexic, Bolivia, Ecuador și Columbia, îmbolnăvind peste un milion de persoane și lăsând în urmă mai mult de zece mii de morți în numai cinci ani. Numai în Peru, a provocat pierderi economice de 495 de miliarde de dolari americani.
Universul Microbilor ne-a învățat astfel o altă lecție: să nu fim niciodată delăsători. Neglijența ne poate costa mult, uneori chiar viața.
