Primele forme de aparat dento-maxilar
Gura este prima poartă de import a materiei, prima porțiune a tubului digestiv, unde au loc transformările fizice și chimice ale alimentelor plastice sau energetice, absolut necesare creșterii, dezvoltării, perfecționării sau reparării țesuturilor lezate sau bolnave, esențiale produce. ii de energie, fără de care nici un fel de activitate nu este posibilă. Prehensiunea, masticația și deglutiția alimentelor constituie principalele funcții ale aparatului dento-maxilar, funcții care fac din om o ființă biologică. Prima porțiune a tubului digestiv, gura” sau cavitatea bucală, este porțiunea în care alimentele sunt introduse, transformate fizic (zdrobite, mestecate), parțial chimic prin insalivație și apoi înghițite prin faringe, esofag, pentru a ajunge în stomac și intestin, unde are loc digestia cu transformările ei chimice, în vederea absorbției elementelor alimentare esențiale amintite: glucide, acizi aminați, acizi grași, apă, săruri minerale (vezi capitolul aparatul digestiv).
În jurul gurii”, poarta de intrare a substanțelor alimentare plastice sau energetice, există organe receptoare de sesizare și apreciere a hranei, organe constituite în cele cinci simțuri: văz, auz, miros, gust și pipăit. Au apărut organe de apărare și atac, sub formă de dinți cu structură extrem de diferită; primii dinți apar la primele vertebrate, la pești, apoi se perfecționează la reptile, se specializează în funcție de hrană la mamifere și se micșorează la om.
Forma și structura aparatului dento-maxilar la om este o etapă perfecționată și miniaturizată, care îndeplinește funcții biologice, ca la orice ființă viețuitoare; în plus, la omul actual, aparatul dento-maxilar îndeplinește și importante funcții psihice și sociale. De la forma de “bot” a aparatului dento-maxilar la mamifere s-a ajuns la față, la figura umană expresivă; de la rânjetul agresiv al animalelor, ce-și arată ,,colții” s-a ajuns la „zâmbetul” prietenos, manifestat prin expunerea dinților, albi și sidefii ca niște perle. Fața, figura omului, este singura porțiune care rămâne mereu descoperită în timpul activității, este porțiunea ce stabilește legăturile sociale ale omului, este porțiunea care informează și recepționează prin vorbire, privire sau expresivitate toate relațiile dintre oameni.
Componentele aparatului dento-maxilar
Aparatul dento-maxilar este format dintr-un schelet osos (masivul facial), în care sunt implantate cele mai specializate organe dure, dinții. Trei mari grupe musculare cu origine diferită asigură mișcarea mandibulei, în sus și în jos, la dreapta sau stânga, a limbii, buzelor, obrajilor, grupe coordonate în mișcare de un perfecționat sistem nervos.
Scheletul facial și mușchii sunt înveliți în afară de pielea feței și înăuntru de mucoasa bucală, cu aceeași origine ca pielea (din ectoderm), umectată permanent de salivă (produsă în glandele salivare) și omogenizată de mișcă rile limbii. Orice tulburare în dezvoltarea acestor elemente, sau orice leziune în acest teritoriu, determină boli cu o simptomatologie foarte variată și care trebuie cunoscute, ca să fie depistate și tratate la timp.
Scheletul aparatului dento-maxilar
Situat în porțiunea centrală a figurii, scheletul aparatului dento-maxilar este format la om din două maxilare, unul superior, altul inferior și din cavitățile alveolare (osoase), în care se află implantați cei 20 de dinți de lapte (temporari la copii), sau cei 32 dinți permanenți (la adolescenți și adulți). Masivul facial, în care maxilarele constituie oasele principale este for mat de fapt din 14 oase, din care două sunt neperechi: vomerul și mandibula. Toate aceste oase sunt legate intre ele prin suturi cu triplu rol: de menținere, de dezvoltare și amortizare a presiunilor exercitate asupra lor în timpul masticației. Numai mandibula este mobilă, permițând deschiderea sau închiderea gurii; celelalte oase sunt fixate prin suturi la baza craniului, într-un sistem arhitectonic foarte precis, amintind de construcția turnului Eiffel din Paris, cu deosebirea că la om, vârful este în jos, la bărbie.
Sistemul dento-alveolar
Cavitățile alveolare par un sistem de lăcașuri arcuite sudate pe bazele maxilare, în care se află implantați dinții. Ele alcătuiesc trei rigole ce delimitează cavitatea bucală propriu-zisă, în care se află limba și vestibulul cu volum modificabil prin jocul mușchilor obrazului și buzelor.
Dinții sunt adevărate instrumente specializate în tăierea, tocarea și zdrobirea alimentelor ingerate. Mamiferele și omul au trei feluri de dinți:
– incisivii, caracterizați prin forma lor aplatizată servesc la tăierea alimentelor sau la mușcare. Ei vin în contact cu buzele, fapt pentru care se mai numesc și dinți labiali;
caninii, dinți puternici cu vârf ascuțit servesc la sfâșierea alimentelor. Incisivii și caninii formează grupul dinților frontali, care sunt descoperiți și vizibili în timpul zâmbetului sau vorbirii.
Premolarii și molarii sunt dinți cuboizi, care zdrobesc sau macină alimentele, întocmai ca o piatră de moară, de unde și numele de molar (mola în limba latină moară). Aceștia vin în raport cu obrazul, de unde și numele lor de dinți jugali.
Copiii au 20 de dinți temporari (de lapte), care încep să apară la 6 luni după naștere, pentru ca la 2,6 ani să fie toți erupți. De la 6 la 12 ani dinții de lapte sunt înlocuiți cu cei permanenți, la vârste precise, cu excepția molarilor de minte care își fac apariția între 18 și 25 ani.
Dinții de lapte își fac apariția din 6 în 6 luni în ordinea următoare: la 6 luni apar incisivii centrali inferiori și apoi cei superiori; la 1 an apar mai întâi incisivii laterali superiori și apoi cei inferiori; la 1,6 ani, apar primii molari temporari inferiori și apoi cei superiori; la 2 ani apar caninii inferiori și apoi cei superiori. La 2,6 ani apar molarii II inferiori și superiori, astfel incit la această vârstă orice copil trebuie să aibă toți dinții de lapte. Cu acești dinți, copilul trebuie să mestece pentru a se dezvolta de la 7 kg cit are la 6 luni, la 36 de kg cit are în medie la 12 ani, când ultimul dinte de lapte trebuie înlocuit.
Cei 32 de dinți permanenți permit creșterea în greutate a copilului de la pubertate la vârsta adultă, de la 35 la 70 de kg. Aceasta arată că dinții temporari au o mare valoare pentru creșterea somatică a omului, asigurând creșterea în greutate de 5 ori, comparativ cu cei permanenți, care permit această dezvoltare numai de 2 ori.
La 6 ani apare primul molar permanent înapoia celui de al doilea molar de lapte; adesea acest dinte este luat drept temporar și de aceea este neglijat în cazul în care este afectat de o carie. Tot la 6 ani apar și incisivii centrali inferiori. La 7 ani erup incisivii centrali superiori. La 8 ani apar incisivii laterali superiori și inferiori. La 9 ani se ivesc caninii inferiori și primii premolari superiori. La 10 ani apar primii premolari inferiori și caninii superiori. La 12 ani erup molarii II inferiori și apoi cei superiori.
Intre 18 și 21 ani își fac apariția ultimii molari, cunoscuți sub numele de molari de minte.
În mod normal, erupția dinților permanenți se face mai devreme sau mai târziu cu 3 luni, dacă se referă la molarii I și II, cu 6 luni mai devreme sau mai târziu, dacă este vorba de incisivii superiori sau inferiori și chiar cu 10 luni mai devreme sau mai târziu, dacă este vorba de canini sau premolari. Întârzierea sau erupția precoce a unui dinte în afara acestor limite de vârstă, este considerată patologică și numită tulburare de erupție den tară”.
Structura dinților
Orice dinte este format dintr-o coroană, partea albă care se vede și o rădăcină, implantată în alveolă, acoperită în mod normal de mucoasa gingivală (gingie). Rădăcina este aproape de două ori mai lungă decât coroana la dinții permanenți.
Coroana dentară este acoperită și protejată de smalt, o substanță foarte dură, acelulară și totuși vitală.
Dedesubt este dentina, care protejează și rădăcina, duritatea ei fiind redusă.
Tulburările de calcifiere ale acestor straturi sunt cunoscute sub numele de hipoplazii dentare. Lezarea acestor straturi printr-un proces distructiv invadant, constituie mult cunoscuta carie de smalt sau dentinară.
În centrul dintelui se află pulpa dentară, care conține nervi și vase nutritive. Inflamația acestei zone (pulpita), provoacă dureri mari dentare, datorită presiunilor ce se exercită pe nervii pulpari.
Dintele are și un sistem de susținere care unește dinții în două arcade:
una superioară și alta inferioară, fiecare dinte sprijinindu-se unul pe altul, pe umerii lor, fiecare dinte inferior venind în contact cu 2 dinți antagoniști superiori, cu excepția incisivilor centrali inferiori și a ultimului molar apărut pe arcadă.
În acest fel se realizează arcadele dentare, adevărate suprafețe articulare, intre care are loc tăierea, zdrobirea și măcinarea alimentelor. Raportul static dintre suprafețele active ale dinților se numește ocluzie, iar raportul dinților în timpul mișcărilor este cunoscut sub numele de articulare dentară, variabil cu mișcările pe care le are mandibula.
Sistemul de susținere al dintelui, sau parodontiul, este format din ligamentul al veolo-dentar, care leagă stratul cel mai ex tern al rădăcinii, cementul, de stratul intern al alveolei osoase . Un sistem vasculo-nervos supraspecializat se află printre fibrele ligamentului alveolo-dentar, cu rolul de nutriție, de amortizare a presiunilor exercitate pe el în timpul masticației și de recepție, de raportare la scoarța cerebrală a intensității presiunilor și a poziției dintelui în timpul masticațici, deglutitici sau vorbirii.
Adăugind mucoasa gingivală la celelalte elemente amintite, ligament, cement, os alveolar, obținem sistemul de susținere a dintelui, a cărui îmbolnăvire este cunoscută sub numele de parodontopatie sau periodontită, acest din urmă termen fiind din ce în ce mai mult folosit.
Sistemul muscular
Scheletul dento-maxilar este acoperit de 3 grupe musculare cu origine diferită. La față, imediat sub piele, se află mușchii mimicii, grupați cu deosebire în jurul orificiilor bucal, nazal, palpebral și auricular. Un fascicul se inseră pe scheletul facial și altul pe dermul pielii. Aceștia dau expresivitate feței, de unde și numele de mușchi ai mimicii. Ei sunt inervați de nervul facial, a cărui pareză sau paralizie afectează mult bolnavul; datorită acestor mușchi omul poate să-și exprime bucuria prin zâmbet sau râs, durerea prin plâns, frica prin țipăt, dușmănia prin rânjet, plictiseala prin căscat.
De asemenea, tot cu ajutorul acestor mușchi omul poate să sufle, să fluiere, să scuipe, să tușească, să sugă, să lingă, să strănute sau să sărute.
A doua grupă musculară se află în porțiunea laterală și mijlocie a feței, având ca principal rol mișcarea mandibulei înainte și înapoi, la dreapta sau la stânga și în sus sau în jos. Acest grup muscular, cel mai vechi în seria animală, este inervat de nervul trigemen; prin el omul poate să mestece, să înghită, să vorbească și chiar să respire.
Al treilea grup muscular, aflat în regiunea cefei și a gâtului, asigură menținerea capului în poziție de ,,veghe”, singura atitudine în care este posibilă masticația, deglutitia sau vorbirea.
Articulațiile aparatului dento-maxilar
Mișcările mandibulei se fac în articulația temporo-mandibulară, în corelație cu contactul dintre suprafețele articulare ale dinților, ale căror presiuni sunt amortizate de ligamentele alveolo-dentare. Există trei articulații care trebuie coordonate: articulația temporo-mandibulară, dento-dentară și alveolo-dentară, există zeci de grupe musculare antagoniste, a căror contracție trebuie nuanțată de un adevărat sistem cibernetic de informare și efectuare automată pentru realizarea respirației, masticației, deglutitiei, vorbirii sau exprimării de sentimente.
Glandele salivare se dezvoltă din pereții cavității bucale și au ca principal rol secreția salivei, în scopul formării bolului alimentar ce urmează să fie înghițit. De asemenea, saliva conține amilaza (un ferment ce începe să transforme amidonul din alimente), conține lizozimul (cu rol antimicrobian și cicatrizant), conține chiar produși de secreție internă cum ar fi foliculina și produși de excreție, în cazul în care organismul este în suferință și trebuie să elimine substanțele toxice în exces, cum ar fi ureea, acidul uric etc.
