Ficatul. Structură și funcție

0
Ficatul. Structură și funcție
-Anunț-

Ficatul este cel mai mare organ al corpului uman, cântărind 1200 – 1500 g când este gol. Este situat în loga subdiafragmatică şi partea internă a hipocondrului stâng. Prezintă doi lobi inegali, lobul drept este mult mai mare decât cel stâng şi are două feţe: una superioară, convexă şi alta inferioară. Cea superioară se limitează prin două margini: una posterioară, mai groasă şi alta anterioară mai ascuţită. Pe faţa inferioară se observă două şanţuri sagitale şi un şanţ transversal, având forma literei “H”, ce delimitează lobul drept de cel stâng. În şanţul transversal se afla hilul ficatului prin care pătrund vasele şi nervii ficatului ieşind din canalele biliare şi limfatice ale acestuia.

Ficatul are două invelisuri: unul seros şi altul mai fin (capsula Glisson), care acoperă ficatul până la nivelul hilului în interiorul organului, de-a lungul vaselor şi a căilor biliare.

Vascularizaţia ficatului este asigurată de artera hepatică, care aduce sângele arterial, şi de vena porta, care duce sângele venos funcţional. Sângele pleacă de la ficat prin venele suprahepatice, care colecteaza tot sângele din acest organ, şi îl varsă în vena cavă inferioară. Vasele limfatice se adună într-o reţea subseroasă, care ajunge la ganglionii sternali mediastinali anteriori pancriaticolienali cu limfa colectată de pe faţa inferioară şi din limfocitele septurilor intrahepatice. Nervii ficatului provin din plexul hepatic alcătuit din fibre simpatice, care ies din ganglionul celiac, şi din fibre parasimpatice, care se desprind din nervii vagi.

Anatomia funcţionala a ficatului are la baza urmatorul sistem: sinusoid, hepatocit, canaliculi biliari, care sunt grupate sub forma unor lame celulare anastomozate, formând o masă tisulară continuă asemănătoare unui burete în ochiurile căruia se găsesc reţele vasculare, biliare şi venoase.

Hepatocitele sunt dispuse sub forma unei aglomerări neregulate în jurul unui ax complex alcătuit din: arteriola hepatică terminală, venula portă terminală, canaliculi biliari, limfocite şi nervi. În centrul acestei formaţiuni se găseşte o ramură a venei porte (vas nutritiv), iar la periferie se găseşte vena centrolobulară, ambele purtând numele de acini hepatici, care prin asociere formează un parenchim dispus în jurul spaţiilor porte mai mari.

Citește și:   După ziua de muncă și în ziua liberă

Ficatul, într-o mare măsură, sintetizează anumite proteine, serveşte ca rezervor pentru vitamine şi fier, degradează anumiţi hormoni, inactivează şi excretă medicamente şi toxine, inclusiv metalele grele pe care le depozitează şi apoi le elimină în vezica biliară. Ficatul reglează metabolismul glucidic, lipidic şi proteic. De asemenea este un mare rezervor de glicogen, atunci când nivelul glucozei în sânge este ridicat, se depoziteaza în ficat, iar când nivelul glicogenului scade în sânge, se elimină din ficat în sânge sub formă de glucoză.

Ficatul este de asemenea locul principal unde se efectuează gluconeogeneza – conversia aminoacizilor şi lipidelor în glucoză.

Lipotocitele sintetizează lipoproteinele foarte dense (VLDL), care sunt convertite ulterior în alte tipuri de lipoproteine serice. Aceste lipoproteine sunt principala sursă de colesterol şi trigliceride pentru celelalte ţesuturi din organism.

Ilepatocitele joacă un rol important în reglarea nivelului colesterolului seric, b-oxidarea acizilor graşi reprezentând principala sursă de energie pentru organism. În ficat, acetil CoA eliberată de acizii graşi se condensează şi formează acetoacetatul care se converteşte în b-hidroxihitirat şi acetonă. Aceste trei compartimente se numesc corpi cetonici şi se metabolizează în alte ţesuturi.

Ficatul participă la metabolismul proteinelor, care sunt catalizate, aminoacizii, în cazul dat, sunt supuşi unui proces de dezaminare din care rezultă amoniac. Amoniacul nu este metabolizat de ţesuturi şi devine toxic atunci când concentraţia lui creşte.

Ficatul sintetizează anumite proteine, printre care şi lipoproteinele plasmatice, albuminele, globulinele, în afară de d-globuline, fibrinogen. Stochează multe din vitamine printre care A, B12 şi D, care reglează conţinutul lor în întreg organismul.

Ficatul este foarte important pentru degradarea şi excreţia hormonilor (cortizolul – principalul glucaortiacid). Epinefrima şi noreprinefina sunt inactivate prin oxidare (catalizată de colecol o metiltransferaza).

Ficatul transformă şi excretă o cantitate mare de medicamente şi toxine. Acestea sunt convertite, în mod normal, în forme inactive, prin reacţii care au loc în hepatocite. Cu toate acestea, anumite medicamente şi toxine sunt activate în hepatocite şi transformate în produşi toxici.

Citește și:   Țesuturi, organe, sisteme, aparate

Produsele ficatului sunt eliminate în vezica biliară, pe unde se elimină aproximativ 800-1000 ml/zi de suc biliar care apoi se revarsă în duoden.

Vezica biliară este de culoare brun- tulbure (din cauza resturilor epiteliale şi a sărurilor de calciu) cu PH- ul între 7-7.6.

Se disting trei tipuri de bila:

  1. bila A – bila duodeno-coledociana
  2. bila B – bila veziculară (coledociană)
  3. bila C – bila hepatică

Bila hepatică este alcătuită în proporţie de 97% din apă şi 3% reziduu uscat format din: acizi biliari, amioni anorganici, mucină, pigmenţi biliari, colesterol, lecitină, alte lipide şi proteine.

Bila veziculara conţine 89% apă, însă nu conţine enzime.

Acizii biliari pot fi colici şi chenadezocolici şi includ trei şi respectiv două grupuri hidroxil. Prezenţa grupurilor hidroxil şi carloxil îi fac mai solubili în apă, decât colesterolul din care provin.

Bacteriile din tractul digestiv dehidroxilează acizii biliari formand acizi biliari secundari: acidul dezoxicolic şi acidul litocolic. Acizii biliari sunt secretaţi, în mod normal, cu glicină sau taurină.

Rolul acizilor biliari este emulsionarea lipidelor (trigliceridele, fosfolipidele şi colesterolul). Emulsionarea este ajutată de lecitină, acizi graşi şi monogliceride. În timpul emulsionării, lipaza desface trigliceridele în acizi graşi, monogliceride, digliceride şi glicerol.

Lipaza pancreatică nu acţionează în absenţa acizilor biliari şi a colipazei. Când concentraţia acizilor biliari depăşeşte o valoare critică se formează “micelii” (agregate polimoleculare mai mici de 100 ori decât particulele de emulsie). Acizii graşi, monogliceridele esterificate la C2 şi kitaminele liposolubile fixate în micelii sunt absorbite de jujun, iar acizii biliari se despart fiind şi introduşi (în acelaşi timp) în circuitul enterohepatic în zona intestinală inferioară (ileon terminal).

Lecitina influenţează creşterea cantităţii de colesterol ce poate fi solubilizată în miceliu. Dacă în bilă se formează mai mult colesterol decât poate fi solubilizat în micelii, acesta se transformă în cristale de colesterol. Aceste cristale joacă un rol important în formarea calculilor din ducte sau din vezica biliară.

Citește și:   Vascularizarea pielii

Evacuarea vezicii biliare începe la câteva minute după ingestia de alimente. Contactele interminente ale vezicii biliare forţează pătrunderea sucului biliar prin sfincterul Qddi parţial relaxat.

Mecanismul nervos are o importanţă redusă. Parasimpaticul stimulează contracţia veziculei biliare, relaxând sfincterul Qddi. Simpaticul are efecte inverse.

Mecanismul umoral acţionează direct asupra musculaturii netede a vezicii biliare. Gastrina are acţiune colecisto- chinetică redusă. Secretina potenţează acţiunea CCK. Evacuarea optimă a sucului biliar se face dacă sfincterul Qddi este produs şi prin efectul relaxant exercitat de faza de relaxare a undelor pristaltice duodenale asupra sficterului.

Afecţiunile bilei. Cea mai des întâlnită afecţiune a bilei este formarea petelor (calcarului), care include colesterol insolubil în apa. Când bila conţine mai mult colesterol decât poate fi solubilizat în micelii, se formează cristale de colesterol care provoacă disfuncţia organismului. Cu cât concentraţia de acizi biliari şi lecitină este mai mare în bilă, cu atât concentraţia colesterolului este mai mare. Calculii din bilă conţin şi săruri de calciu.

Icterul hepatic poate fi produs prin:

  1. leziuni ale celulelor hepatice produse prin inflamaţie (hepatite) cu tulburarea transportului şi conjugării de bilirubină;
  2. absenţa totală sau lipsa de glucoronil transferă(tă) la adult (boala lui Gilbert) sau o deficienţă a mecanismului de glucurona(o)conjugare în icterul grav al născutului.
  3. o inhibiţie enzimatică a glucuronil- transferazei.

Icterul posthepatic se datorează prezenţei unui obstacol pe căile de excreţie ale bilei, cum ar fi calculii biliari sau tumorile care provoacă staza. Acesta se caracterizează printr-o creştere a concentraţiei plasmatice de bilirubină conjugată directă şi a fosfatazei alcaline. Aceşti constituienţi ajung în sânge parţial prin trecerea la nivelul joncţiunii strâmte situate între calculii biliari şi simsaidele biliare, şi parţial prin difuziunea în contracurent la nivelul triadei, unde fluxul biliar este contractat de către fluxul sanguin portal şi arterial din apropiere. În acest caz urina este inchisă la culoare, iar fecalele sunt decolorate deoarece intestinul nu mai primeşte bilirubina, ceea ce împiedică formarea de stereobilina.

- Anunț -

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.