Eliminarea urinii (micţiunea)

0

Actul de evacuare a vezicii urinare se numeşte micţiune şi este de natură reflexă. La nivelul papilelor renale, urina se adună în calice şi bazinet, iar de aici prin mişcări peristaltice este transportată în lungul uretrelor spre vezica urinară. Pe măsură ce în vezică se acumulează noi cantităţi de urină, pereţii acesteia se relaxează progresiv, mărindu-i capacitatea; în acest mod se pot acumula 200-300 ml urină fără ca presiunea din interior să crească. Peste această cantitate, presiunea din vezică se ridică, declanşând reflexul de micţiune.

Acest reflex este iniţiat de baroreceptorii din peretele vezicii urinare; excitantul specific fiind creşterea presiunii din interiorul vezicii cu peste 18 cm apă. Stimulii nervoşi generaţi de receptori se transmit pe căi aferente senzitive spre centrii micţiunii din măduva sacrată şi spre scoarţa cerebrală, provocând senzaţia conştientă de necesitate.

Centrii micţiunii sunt localizaţi în măduva sacrată şi aparţin de sistemul nervos parasimpatic. Comanda micţiunii pleacă de la centrii pe căile eferente parasimpatice ale nervilor pelvici care determină relaxarea sfincterului uretral neted (intern) şi contracţia muşchiului detrusor (al pereţilor vezicii urinare). Astfel are loc micţiunea prin reflex involuntar la animale şi la copiii mici.

Prin educaţie la om actul micţiunii poate fi controlat voluntar; dacă condiţiile nu permit, micţiunea poate fi împiedicată prin contracţia sfincterului uretral extern, care este un muşchi striat supus voinţei. În acelaşi timp are loc o relaxare a suplimentară a vezicii urinare sub acţiunea centrilor simpatici din măduva lombară care comandă relaxarea muşchilor netezi ai peretelui şi contracţia sfincterului uretral intern determinând o scădere a presiunii din vezică şi sistarea pentru un timp a senzaţiei de necesitate. Prin conlucrarea mecanismului reflex şi al controlului cortical voluntar, vezica urinară poate acumula până la 600 ml urină, după care micţiunea se produce chiar şi împotriva voinţei. În mod normal omul are 4-6 micţiuni în 24 de ore.

Excreţia sudorală. Paralel cu excreţia renală, eliminarea produşilor toxici are loc şi prin piele. Ea este asigurată de glandele sudoripare; eliminarea sudorii poartă numele de transpiraţie. Glandele sudoripare, în număr de 2-3 milioane, au rol foarte important în curăţirea sângelui de produşii toxici care circulă prin piele; ele sunt de două feluri: ecrine şi apocrine.

Glandele ecrine (glande sudoripare propriu-zise) sunt situate în hipoderm şi se deschid la suprafaţa pielii printr-un por; secreţia lor are un pH acid (de 5,2), ceea ce-i conferă unele proprietăţi antiseptice. Ele sunt dispuse în tot corpul dar sunt mai dense pe palme şi tălpi, având rol imprtant în termoreglare.

Glandele apocrine, în număr mai redus sunt repartizate în regiunea axilară, pubiană şi perimamelonară. Ele elimină odată cu sudoarea formată şi o parte din citoplasma celulară care a suferit procese de dezintegrare, secreţia lor este redusă, de consistenţă vâscoasă, cu un pH alcalin, iar în prezenţa florei bacteriene suferă transformări din care rezultă acizi volatili şi amoniac ce îi dau un miros caracteristic.

Cantitatea de sudoare eliminată în 24 de ore variază foarte mult în funcţie de condiţiile fiziologice (repaus, efort fizic, emoţii), de temperatură şi umiditatea mediului ambiant. În medie se secretă 600 ml de sudoare în 24 de ore; aceasta este insesizabilă deoarece se evaporă permanent la suprafaţa pielii (perspiraţie insensibilă). La temperaturi mai ridicate, în stări febrile sau în efort fizic, se poate elimina o cantitate mult mai mare (6-10 l) în 24 de ore.

Compoziţia chimică a sudorii este asemănătoare cu a urinii, cu deosebirea că sudoarea este mai diluată (conţine 96-99% apă comparativ cu 95% în urină); conţine de asemenea săruri de potasiu şi de sodiu 0,5%, sulfaţi şi fosfaţi 0,2%, uree 0,15%, amoniac, aminoacizi, acid lactic, acid uric, acizi graşi inferiori care-i dau mirosul caracteristic.

Reglarea secreţiei sudorale.

Se realizează prin mecanisme nervoase şi sub influenţa unor substanţe chimice. Nervii stimulatori ai secreţiei sudorale aparţin sistemului nervos simpatic, ce prezintă particularitatea că fibrele lor eliberează la nivelul terminaţiilor acetilcolină în loc de noradrenalină. Centrii de reglare sunt situaţi la diferite nivele, începând cu măduva spinării, trunchiul cerebral, hipotalamus şi scoarţa cerebrală. Evacuarea sudorii se face intermitent prin contracţia celulelor mioepiteliale ce înconjoară tubul secretor. Secreţia sudorală este influenţată şi de variaţia debitului sangvin. Vasodilataţia periferică produce o transpiraţie abundentă iar vasoconstricţia scade transpiraţia şi creşte eliminarea produşilor toxici pe cale renală. Transpiraţia din timpul termoreglării este controlată de hipotalamus iar transpiraţia emotivă de scoarţa cerebrală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here