Digestia bucală

Digestia bucală cuprinde divizarea şi triturarea alimentelor (masticaţia), cât şi o serie de transformări chimice ale principiilor alimentare sub influenţa enzimelor salivare. Atât la nivelul cavităţii bucale, cât şi al altor organe digestive , întâlnim o activitate secretorie şi o activitate motorie care sunt cauza transformărilor suferite de alimente.

  1. Activitatea secretorie a cavităţii

Această activitate se datoreşte glandelor salivare mari (parotide, submaxilare şi sublinguale) cât şi glandelor salivare mici răspândite în mucoasa bucală. Produsul de secreţie al acestor glande este saliva care este un lichid incolor, slab acid (pH între 6-7). Saliva conţine 99,5% apă şi 0,5% reziduu uscat. În reziduu se întâlnesc 0,3g % substanţe organice şi 0,2g % substanţe minerale. Dintre substanţele minerale menţionăm NaCl şi KCl, precum şi bicarbonaţii de potasiu şi sodiu. Principalele substanţe organice sunt: amilaza salivară, mucina şi lizozimul.

Amilaza salivară (ptialina) acţionează asupra anumitor legături din moleculele de amidon fiert sau copt şi îl hidrolizează până la molecule de maltoză, trecând prin stadii intermediare de dextrine.

Mucina este o proteină complexă cu rol de liant a alimentelor mestecate.

Lizozimul este o enzimă cu acţiune bactericidă cu rol de protecţie a mucoasei bucale şi împotriva cariei dentare.

Rolurile salivei sunt:

  1. înlesneşte masticaţia ca urmare a conţinutului mare de apă dizolvând diferite substanţe din alimente;
  2. formează bolul alimentar când particulele elementare rezultate în urma masticaţiei sunt agregate sub forma unei mase unice, denumite bol alimentar;
  3. facilitează procesul de deglutiţie datorită mucinei care are acţiune lubrifiantă asupra bolului alimentar şi a mucoasei bucale şi faringiene, înlesnind astfel alunecarea bolului pe parcursul deglutiţiei;
  4. favorizează elaborarea senzaţiei gustative prin dizolvarea substanţelor alimentare care astfel produc excitarea mugurilor gustativi;
  5. rol antiseptic datorită prezenţei lizozimului;
  6. transformarea chimică a amidonului până la maltoză care poate fi continuată şi în stomac dar numai până la îmbibarea bolului cu sucul gastric acid;
  7. favorizează vorbirea articulată prin menţinerea umedă a buzelor şi a mucoasei bucale;
  8. menţine echilibrul hidric deoarece reducerea fluxului salivar în stările de deshidratare atrage uscarea mucoasei bucofaringiene, senzaţia de sete şi ingestia de apă;
  9. excreţia unor produşi de catabolism (uree, creatinină, acid uric), dar şi virusul poliomelitei şi al turbării sau metale ingerate accidental (Pb şi Hg).

Reglarea secreţiei salivare.

Se face prin mecanisme reflexe condiţionate şi necondiţionate.

Centrii nervoşi parasimpatici sunt situaţi în bulb (nucleul salivator inferior care stimulează secreţia glandelor parotide) şi în punte (nucleul salivator superior ce stimulează secreţia glandelor submaxilare şi submandibulare). Receptorii ce declanşează secreţia salivară sunt localizaţi la nivelul mucoasei linguale, bucale şi faringiene şi sunt reprezentaţi de celulele senzoriale ale mugurilor gustativi, cât şi de celulele senzitive pentru tact, presiune şi temperatură. Fibrele senzitive aferente aparţin nervilor trigemeni, facial, glosofaringian sau vag care conduc excitaţiile la centrii salivatori bulbopontini. Căile eferente sunt reprezentate de fibrele parasimpatice ale facialului pentru glandele sublinguale şi submaxilare şi de fibrele glosofaringianului pentru glanda parotidă.

Fibrele eferente simpatice preganglionare au originea în măduva toracală (T1-T2) şi fac sinapsă în ganglioni cervicali superiori, de unde pleacă fibrele postganglionare. Atât fibrele parasimpatice cât şi cele simpatice stimulează secreţia salivară.

Secreţia salivară poate fi declanşată şi printr-un reflex condiţionat ceea ce demonstrează influenţa scoarţei cerebrale asupra secreţiei salivare, prin care se poate declanşa secreţia salivară şi în afara contactului aliment-receptor gustativ, doar la gândul sau văzul mâncării.

2. Activitatea motorie a cavităţii

Această activitate constă în masticaţie şi timpul bucal al deglutiţiei.

Masticaţia este un act reflex ce se poate desfăşura şi sub control voluntar. Actul masticaţiei include o serie de mişcări conjugate ale mandibulei, limbii, obrajilor, buzelor, în vederea unei fărâmiţări cât mai accentuate a alimentelor, astfel încât să permită contactul intim al acestora cu saliva. Sub acţiunea muşchilor maseteri şi a muşchilor temporali de o parte şi a muşchilor digastrici pe de altă parte, mandibula execută mişcări de ridicare şi coborâre; aceste mişcări asigură acţiuni de tăiere şi rupere a alimentelor cu incisivii, de sfâşiere cu caninii şi de strivire şi fărâmiţarea completă a alimentelor cu premolarii şi molarii. Un rol special îl joacă limba, prin a cărei contracţie, relaxare şi deplasare neîntreruptă, alimentele sunt îndreptate spre suprafeţele masticatorii ale dinţilor.

Reglarea masticaţiei.

Prehensiunea alimentelor şi deschiderea cavităţii bucale, în vederea introducerii acestora, sunt acte voluntare, comandate de către centrii motori corticali. Mişcările ulterioare de ridicare şi coborâre a mandibulei sunt coordonate prin mecanisme reflexe ai căror centrii masticatori sunt localizaţi în punte, în vecinătatea nucleului masticator al trigemenului. Ca urmare a deschiderii voluntare a cavităţii bucale, are loc întinderea fusurilor neuromusculare din muşchii masticatori. Impulsul nervos este transmis pe calea fibrelor senzitive ale trigemenului către neuronii senzoriali mezencefalici şi de aici, către centrii pontini, unde este elaborat răspunsul motor. Acesta este transmis pe calea ramurii motorii a trigemenului la muşchii masticatori care produc ridicarea mandibulei.

Reflexul de coborâre a mandibulei este declanşat prin excitarea unor receptori de presiune, localizaţi în mucoasa gingivală, pulpa dentară ca urmare a ridicării mandibulei. Răspunsul motor este elaborat într-o altă porţiune a centrilor motori pontini şi transmis muşchilor coborâtori ai mandibulei tot pe calea fibrelor motorii ale trigemenului.

Actul masticţiei poate fi declanşat şi voluntar prin stimuli veniţi de la scoarţă şi apoi se poate continua automat prin intervenţia sistemului nervos extrapiramidal.

Deglutiţia reprezintă totalitatea activităţilor motorii care asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac. Deglutiţia este un act reflex ce se desfăşoară în trei timpi: timpul bucal, timpul faringian şi timpul esofagian.

Timpul bucal este foarte scurt şi este supus controlului voluntar. Bolul alimentar plasat pe faţa dorsală a limbii, care este principalul efector al acestui timp, este împins spre faringe. Vârful limbii se sprijină pe bolta palatină, iar musculatura limbii se contractă, astfel încât limba execută o mişcare de piston care propulsează bolul în faringe.

Timpul faringian, involuntar, durează o secundă şi realizează pe de o parte, împiedicarea pătrunderii bolului spre nasofaringe şi spre laringe şi, pe de alta, înlesnirea progresiei acestuia către esofag. Trecerea spre nasofaringe este împiedicată prin ridicarea vălului palatin, iar pătrunderea în laringe este oprită, ca urmare, a ridicării acestuia şi coborârii epiglotei peste orificiul lui superior. Bolul alimentar va pătrunde în faringe, iar contracţia muşchilor constrictori îl va conduce către esofag.

Deoarece în faringe are loc încrucişarea căilor aeriene cu calea digestivă, dereglările deglutiţiei faringiene pot duce fie la pătrunderea alimentelor în laringe, fie proiectarea lor afară prin fosele nazale.

Timpul esofagian, de asemenea involuntar durează cca. 6 secunde pentru alimentele solide şi doar o secundă pentru lichide şi este rezultatul contracţiei coordonate a musculaturii esofagiene, controlate de centrul bulbar al deglutiţiei prin intermediul nervului vag.

Progresia alimentelor solide la nivelul esofagului se face prin mişcări peristaltice. O mişcare peristaltică este o undă propagată în lungul unui organ cavitar. Ea prezintă o undă de relaxare spre frontul de înaintare urmată de o undă de contracţie; aceasta se deplasează odată cu corpul transportat. Unda peristaltică primară declanşată de contracţia succesivă a musculaturii circulare la extremitatea proximală a esofagului este coordonată de nervul vag şi se propagă până la cardia, pe care o deschide şi astfel bolul alimentar pătunde în stomac. Când unda peristaltică primară nu reuşeşte să evacueze bolul către stomac, poate lua naştere o undă peristaltică secundară (descrisă pentru prima dată de fiziologul român D. Danielopolu), declanşată de excitarea plexurilor nervoase din pereţii esofagului.

Alimentele lichide cad direct până la cardia.

-Anunț-

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here