Să facem ultima oprire a turului nostru prin secția bolilor respiratorii din cadrul Microbilor la biroul ocupat de un microb descris de Cartea Recordurilor ca fiind ,,boala cea mai recidivistă” a Difteria este o infecție a aparatului respirator superior, provocată de bacteria Corynebacterium diphteriae. Boala a fost consemnată pentru prima dată de Hipocrat, în secolul IV î.Hr., și se regăsește, de asemenea, în vechile manuscrise siriene și egiptene. În 1926, medicul francez Pierre Bretonneau a denumit boala după echivalentul grecesc al termenului „piele”. Difteria era destul de răspândită în Franța la acea vreme, simptomul caracteristic fiind membrana groasă, asemănătoare unei fâșii de piele, care se formează la ceafă, blocând căile respiratorii și provocând, în final, moartea.

În timpul secolului al XVII-lea, epidemiile de difterie făceau ravagii în Europa. Boala era cunoscută sub numele de el garotillo (,,strangu latorul”) în Spania, iar până în anii 1730, se răspândise și în America de Nord, unde a devenit cunoscută sub numele de îngerul care sugrumă copii”, deoarece circa 80% dintre victimele acesteia aveau sub zece ani. În anii 1880, medicul american Joseph O’Dwyer a inventat un tub respirator special pentru tratarea bolnavilor de difterie. Până în 1890, doctorul german Emil von Behring elaborase un tratament pe bază de ser; și-a continuat cercetările, iar în 1913 a elaborat primul vaccin împotriva bolii. În 1920, în Statele Unite izbucniseră mai mult de 200 000 de cazuri de difterie, soldate cu până la 15 000 de decese. În același deceniu au fost introduse programele de imunizare continuă, care însă nu au cuprins și regiuni din nordul extrem, pre cum Alaska.

În ianuarie 1925, douăzeci și cinci de copii din Nome, Alaska, au contractat această bacterie mortală. La acea vreme, când epoca marii goane după aur tocmai se sfârșise, Nome avea o populație de cir ca două mii de locuitori, o mare parte dintre aceștia fiind indigeni și membri ai populației inuit, care nu fuseseră încă imunizați. Cel mai apropiat centru de tratament era în Anchorage, iar cea mai apropiată gară, Nenana, se afla la peste o mie de kilometri distanță, în tundra rece și lipsită de vegetație. Doctorul din regiune a alertat autoritățile, iar reportajele privind situația primejdioasă în care se aflau cei două zeci și cinci de copii au făcut înconjurul țării.

La Anchorage exista o rezervă de antidot care a fost transportată cu trenul la Nenana. De aici, douăzeci și unu de voluntari au transportat prețiosul antidot cu sania trasă de câini până la Nome, folosind ruta normală a poștei, Iditaroad. În mod normal, călătoria dura douăzeci de zile, iar recordul era de nouă zile. Fiecare echipă de voluntari traversa o anumită porțiune de drum, după care transmitea prețioasa încărcătură mai departe, următoarei echipe, neîntrerupt. Ultima porțiune de drum a fost parcursă de un norvegian pe nume Gunnar Kaasen, al cărui câine care trăgea sania, un husky negru, pe nume Balto, a reușit, cu greu, să înainteze pe un viscol nemilos, cu zăpezi orbitoare și temperaturi ce atingeau -60°C.

În cele din urmă, în dimineața zilei de 2 februarie, antidotul salvator a ajuns la Nome. Drumul durase o sută douăzeci și șapte de ore și jumătate, un record incredibil de cinci zile și jumătate. Kaasen și Balto au devenit eroi internaționali, iar povestea lor a cunoscut cea mai înaltă apreciere la New York, unde o statuie a lui Balto a fost ridicată în Central Park. O cursă de sănii trase de câini se desfășoară anual între Anchorage și Nome, aniversând această călătorie incredibilă.

Astăzi, difteria a fost eradicată în cea mai mare parte a lumii. Până la sfârșitul anilor ’90, dispăruse aproape cu totul, iar între 2000 și 2007, în Statele Unite au fost înregistrate numai cinci cazuri. Însă microbul nu avea să renunțe. Evenimentele din anumite regiuni ale lumii au facilitat o revenire în forță a microbului. De la destrămarea URSS, la începutul anilor ’90, difteria a reapărut, atingând niveluri epidemice în multe dintre fostele republici socialiste. În 1991, în întreaga Uniune Sovietică fuseseră înregistrate două sute de cazuri de difterie; până în 1998, Crucea Roșie Internațională estima că în aceeași zonă existau 200 000 de cazuri de difterie și fuseseră înregistrate 5000 de decese. În anii 2000, toate cele cinci cazuri de difterie din Statele Unite fuseseră contractate de persoane care se reîntorceau din fosta Uniune Sovietică. În momentul în care programele de sănătate publică și imunizare au fost sistate din pricina tulburărilor economice și sociale, difteriei i s-a oferit o nouă șansă de a prospera.

Microbii care se transmit pe calea aerului formează un grup eterogen și renumit. Deși nu am reușit sub nici o formă să-i descriem pe toți, cei prezentați în acest capitol constituie câteva exemple clasice, care pot afecta pe oricine, în orice regiune și provoacă daune nemaiîntâlnite. Vaccinurile nu sunt disponibile tuturor, dar, în general, cea mai bună modalitate de apărare este una tradițională: să ne spălăm pe mâini de cel puțin cinci ori pe zi, să ducem mâna la gură când tușim și să nu ieșim din casă dacă suntem bolnavi. Aceste reguli simple ne vor fi de folos în timp ce ne îndreptăm spre următoare secție a Microbilor, pentru a vorbi despre cei care sălășluiesc în alimentele și în băuturile noastre.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here