Teoria meridianelor are la bază observații făcute cu mii de ani în urmă de vechii chinezi, care au remarcat că ori de câte ori un organ se află în suferință, anumite puncte aflate pe piele deveneau sensibile sau chiar dureroase. Aceștia au mai remarcat și faptul, extrem de important, că mereu unele și aceleași puncte erau dureroase în cazul îmbolnăvirii aceluiași organ. Unind aceste puncte intre ele prin așa numitele ,,linii imaginare”, denumite Jing Luo, au obținut traseele externe ale meridianelor principale, cu timpul descoperindu-le și pe cele secundare. Termenul de meridian a fost dat acestor linii imaginare (numite de vechii chinezi Tching), de francezul George Soulié de Morant, În analogie cu meridianele globului pământesc, care sunt tot niște linii imaginare. Meridianele sunt canale ,,vii” prin care circulă în organism fluxuri de bioenergie (energie vitală. Qi) și sângele, considerate două din substanțele fundamentale din organismul uman. De asemenea, aceste meridiane se află în legătură directă cu organele interne. Meridianele formează o rețea invizibilă, care permite o strânsă interrelație între substanțele fundamentale și organele interne.
Fiecare meridian poartă numele organului cu care se află în legătură energetică.
Teoria meridianelor afirmă că dezechilibrul apărut într-un punct pe un meridian, generează de asemenea un dezechilibru la organul său de legătură sau de-a lungul canalului meridian. De exemplu, o tulburare pe meridianul stomacului poate aduce cu sine dureri la maxilarul superior, deoarece acest meridian trece și prin gingiile maxilarului superior, în timp ce, luând un alt exemplu, durerile de la maxilarul inferior pot fi rezultatul unei tulburări pe meridianul intestinului gros. Înțelegerea interconexiunilor dintre substanțele fundamentale ale organismului, organe și meridiane constituie informații precise pentru practica acupuncturii. Ideea de bază a acupuncturii este aceea că prin inserția de ace extrem de fine de-a lungul punctelor de acupunctură dispuse pe diferite meridiane, se pot regla dezechilibrele organismului. Pe întreaga rețea de meridiane au fost determinate de medicina tradițională chineză 787 de puncte de acupunctură. Fiecare meridian are un număr fix de puncte, stabilit cu mii de ani în urmă și rămas neschimbat până în zilele noastre. Pe suprafața pielii se mai găsesc puncte aflate în afara meridianelor „puncte extrameridiane”. Incluzând diferitele puncte mai puțin importante și noile puncte folosite în acupunctura urechii (auriculoterapie), precum și în diverse alte microsisteme de acupunctură, întregul Univers al punctelor de acupunctură se ridică la cel puțin 2 000. Din acestea, în practica curentă a unui medic clasic acupuncturist intră doar aproximativ 150 de puncte de acupunctură.
S-a demonstrat că punctele de acupunctură au proprietăți electrice, remarcându-se la acestea în mod special o rezistență electrică scăzută. Mergând pe această cale, au fost construite aparate electrice cu ajutorul cărora punctele pot fi detectate cu cea mai mare precizie. În lipsa acestor aparate punctele pot fi localizate cu ajutorul unor măsurători și repere anatomice. Pe fiecare meridian se găsește un număr fix de puncte cu acțiuni diferite: dispersie, tonifiere, transfer de energie dintr-un meridian în altul etc. Punctele pot fi stimulate în vederea obținerii unor efecte terapeutice cu ajutorul unor mijloace diferite: cu acul, prin masaj, cu ajutorul moxibustiei (folosind o plantă denumită ,,Artemisia vulgaris”, care fiind fixată sub formă de bastonaș foarte subțire la capătul acu lui înserat, îl va încălzi în profunzime permițându-se astfel intensificarea efectelor date de acupunctură). De asemenea, punctele pot fi stimulate cu ajutorul unui curent electric special (electropunctură), raze laser, câmpuri magnetice, vibrații sonore (fonoforeză) sau prin injectarea diferitelor substanțe medicamentoase.
