Coșmarul, adică acest vis agitat, prelung și chinuitor peste măsură, ne transformă uneori nopțile într-un autentic infern, și nu numai nopțile căci și în diminețile care le succed sîntem urmăriți de stări anxioase și depresive, uneori tot atît de prelungi, care ne amintesc de infernul din care abia am ieșit.
Este cât se poate de interesantă etimologia cuvîntului coșmar, foarte detaliat prezentată de prof. dr. Liviu Popoviciu în monografia de referință întitulată „Visul” sub a cărui redacție a apărut în 1978 în cadrul Editurii Dacia din Cluj-Napoca. În acest sens, ni se precizează că „termenul de cochemar” din limba franceză (de unde provine neologismul de coșmar” propriu limbii romîne) derivă dintr-un cuvînt din limba valonă sau dintr-un dialect de „Rouchi” (“chaulemar” sau „cauquemar”), care la rîndul său ar deriva dintr-un verb, străvechi (,,chaucher”), care semnifică „,a apăsa”… Acest străvechi verb ar deriva la rîndul său din latinescul „,calcare” (a călca, a strivi, a apăsa, a oprima), și din cuvîntul germanic mar” (el însuși provenind din vechiul cuvînt teutonic maron”), care desemnează un demon desfrînat, un soi de spiridus. De asemenea, cuvîntul englezesc de „nightmare” derivă din același cuvînt german, respectiv teutonic “Nachtmar”, care însemnează ,,demon nocturn”…
În acest context etimologic larg, coșmarul nu este deci numai visul agitat, prelung și chinuitor de care am vorbit mai sus, căruia îi succed și penibile stări anxioase și depresive, ci și visul căruia îi mai este proprie în plus și o penibilă senzație de apăsare pe piept, căreia îi succede un sentiment tot atît de penibil – acela de opresiune. Cu aceste precizări definitorii realizăm foarte bine că coșmarul se identifică cu o autentică dramă nocturnă.
După cum vedem, trăsăturile întru-totul definitorii ale coșmarului pot fi rezumate în esență la două sentimente și o senzație. Este vorba în primul rînd despre sentimentul de opresiune sau de greutate pe piept, de unde o stînjenire a respirației. În al doilea rînd, este vorba despre sentimentul de paralizie și de imposibilitate de a efectua cel mai mic efort ca și cea mai nesemnificativă mișcare, sentiment pe care tot coșmarul îl induce. Încheind lista acestor trăsături definitorii, de care am vorbit mai sus, trebuie să pomenim și despre penibila senzație de angoasă, pe care tot coșmarul ne-o produce. După unii autori capul de afiș sau capul de listă al acestor trăsături este reprezentat de senzația de angoasă, iară după alții, sentimentul de opresiune sau de greutate pe piept. Facem aceste sublinieri deoarece adeseori se face confuzie între coșmar care, ținînd cont de trăsăturile care îl definesc ne apare acum ca o entitate bine delimitată și între așa-numitele vise anxioase și chiar între visele obișnuite care însă evoluează mai zgomotos și mai consomtiv.
Sistematizînd și formele clinice sub care ni se prezintă coșmarurile obținem două categorii principale. prima categorie intră coșmarurile care survin în cursul perioadei de somn paradoxal, semnalat ca atare de traseul electro-encefalografic. Bolnavii care acuză coșmaruri de acest gen, adică constituite în perioadele de somn paradoxal, coșmaruri considerate ca fiind tipice, se trezesc agitați și chinuiți de teamă și de anxietate. În cea de-a doua categorie intră coșmarurile survenite în perioada de somn fără de vise, adică de somn lent. Bolnavii care relatează astfel de coșmaruri ne mai semnalează în mod obligator și sentimentul de paralizie totală și de imposibilitate de a efectua cel mai nesemnificativ efort și uneori chiar senzația de moarte iminentă, motiv pentru care adeseori țipă. De altfel este normal să fie asa din moment ce cei în cauză acuză în atarii situații o angoasă extremă, palpitație ca și senzația de sufocatie.
Nu vom încheia acest capitol fără a preciza că acest vis terifiant însoțit de anxietate și de senzația de opresiune respiratorie, care con- duce frecvent la trezirea subiectului se încadrează între stările psihofiziologice care provoacă modificări importante în electrogeneza cerebrală hipnică, adică care este în legătură cu somnul și care ca atare se vor repercuta în traseul electroencefalografic. Este adevărat că coșmarurile fac parte din tabloul clinic al stărilor anxioase, al stărilor depresive, așadar al nevrozei astenice dar și din debutul oniric al shizofreniei – boală psihică de obicei cu evoluție progresivă, caracterizată prin disocierea psihicului, prin autism, adică prin profunda interiorizare a ideilor și a sentimentelor ce plasează subiectivitatea eului înaintea realității obiective a lumii înconjurătoare. Tot schizofrenia se mai caracterizează prin tocire sau inversiune afectivă, prin gîndire paralogică, idei delirante, automatism mintal, idei delirante și halucinații de obicei auditive.
Nu trebuie să uităm, de asemenea, că coșmarurile mai sînt caracteristice perioadei de impregnatie alcoolică cronică ca și perioadei de sevraj, așadar de dependență din diverse farmacode-pendențe generată de diverse medicamente și în special de somnifere. A nu se uita, în sfîrșit. că tot coșmarul poate fi generat și de stările febrile pronuntate sau durabile neavind ca atare nici o legătură cu stările patologice mentionate mai sus. Avind în vedere multiplele aspecte pe care le ridică coșmarul atît din punct de vedere diagnostic cât și terapeutic pe bună dreptate se spune că acesta se identifică din anumite puncte de vedere cu un autentic coșmar al medicinei moderne.
Image by Freepik
