Construcția aparatului digestiv

Fiinţa umană există ca şi celelalte organisme vii, pentru a consuma produse care se transformă în energie şi pentru a se înmulţi respectând o continuitate a existenţei sale, pentru care este necesară respectarea anumitor legi. Una din cele mai importante legi este respectarea unui regim alimentar adecvat de care depinde sănătatea organismului şi calitatea generaţiilor următoare. Alimentele nutritive pătrunse în aparatul digestiv suferă anumite transformări, care produc un anumit tip de energie şi permit funcţionarea întregului organism.

Prin tubul digestiv pot fi dirijate multe procese vitale precum tensiunea arterială, dirijarea funcţiei sistemului nervos şi altele. Tubul digestiv are următoarea structură: hrana pătrunde la început în gură, apoi în faringe, esofag, stomac, intestinul subţire şi intestinul gros, care se termină cu anusul.

Gura reprezintă porţiunea iniţială a tubului digestiv alcătuită din organe şi diverse ţesuturi. În partea superioară este limitată de bolta palatină inferioară şi de planşeul bucal, lateral de obraji, anterior de buze şi posterior se conţinuă cu faringele. Cavitatea bucală este căptuşită cu mucoasa bucală. În cavitatea bucală se află două arcade dentare, una superioară şi una inferioară, situate pe maxilar şi respectiv pe mandibulă. Dinţii sunt în număr de 32: 8 incisivi, 4 canini, 12 molari şi 8 premolari. Limba este un organ muscular cu papile filiforme, fingiforme şi circumvalate sau gustative situate spre baza limbii formând “V”-ul lingual. Saliva este secretată de către glandele salivare, parotide, submaxilare şi sublinguale. În cavitatea bucală hrana este mestecată pentru formarea bolului alimentar. Aici are loc începutul digestiei glucidelor sub acţiunea ptialinei salivare.

Faringele este un intermediar digestiv şi respirator şi este localizat imediat după cavitatea bucală, conţinuând mai apoi cu esofagul. Este captuşit cu o substanţă mucoasa şi bogată în ţesut limfoid. În faringe se găsesc amigdaliile palatine şi amigdala faringiana, iar pe peretele posterior este situată amigdala linguală, care formează inelul limfatic Waldeyer. Faringele are funcţia de a mişca bolul alimentar către esofag şi funcţia de protecţie a tubului digestiv faţă de infecţii.

Esofagul este un organ musculo-membranos tubular, care face legătura între faringe şi stomac. El începe la nivelul vertebrei a 7-a cervicală (C,7) în dreptul cartilagului cricoid şi se termină în dreptul vertebrei a 11-a toracale lacardia şi are o lungime de 25-32 cm, cu un calibru de 10 şi 22 mm. Are trei strâmtori fiziologice: strâmtoarea cricoidiană, strâmtoarea de la nivelul încrucişării cu artera aortă şi cea de la nivelul cardiei. Esofagul este situat în mediastinul posterior şi poate fi traumatizat de diferite leziuni. Întâlnim trei învelişuri: la suprafaţă se află mucoasa cu un epiteliu pavimentos stratificat, urmează tunica mijlocie, care este musculară şi are două straturi – unul intern cu fibre circulare şi unul extern cu fibre longitudinale. Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv lax, care conţinuă cu ţesutul mediastinal. Esofagul face legătura între faringe şi stomac.

Stomacul este un tub digestiv situat între esofag şi intestinul subţire. Forma lui este asemănătoare cu o pară cu vârful uşor îndoit şi îndreptat în sus. La examenul radiologic apare ca un cârlig. Stomacul începe de la cardia, care face legătura între esofag şi intestin. Porţiunea situată deasupra cardiei se numeşte marea tuborizitate (fornus sau fundus). Segmentul vertical este corpul stomacului, care conţinuă cu mică tuborizitate şi apoi cu antrul piloric şi se termină cu orificiul piloric. Între cardură şi pilor se află marginea externă – marea curbura şi marginea internă – mică curbură.

Structural stomacul este alcătuit din patru paturi. La interior se află mucoasa, apoi submucoasa, muculoasa, iar la exterior este învelit de seroasă peritonială. Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu cilindric, care secretă mucus, şi din glandele stomacului: glandele fungice (secretoare de acid clorhidric concentrat şi pepsină), glandele pilorice şi celulele mucipare (ambele secretoare de mucus). Mucoasa este formată dintr-un strat intern cu fibre dispuse oblic, un strat intermediar cu fibre circulare şi un strat extern cu fibre longitudinale. Stratul circular la nivelul pilorului este foarte puternic, constituind sfincterul piloric.

În stomac alimentele nutritive nu se amestecă la întâmplare ca într-un sac ţigănesc, există o ordine foarte strictă de asimilare a produselor nutritive. Cu cât produsele nutritive se asimilează mai rapid cu atât apare starea de foame mai repede. Majoritatea produselor vegetale se asimilează foarte rapid deoarece includ mulţi carbohidraţi. Iată de ce un animal ierbivor paşte toată ziua iar un animal carnivor manâncă o singură dată la trei zile. Un scorpion femelă, după fecundare, manancă masculul apoi poate să nu mai mănânce nimic timp de 12 luni de zile. Hrana de origine animală se menţine mult mai mult în stomac şi conferă mult mai multă energie în comparaţie cu cea vegetală.

Stomacul este considerat ca un rezervor unde produsele nutritive sunt supuse unei prelucrări de către sucul gastric şi sunt amestecate până la formarea unui bol care are un mediu alcalin, numai atunci hrana poate pătrunde în duoden. Sucul gastric include următorii componenţi: acidul clorhidric, pepsinogenul, mucusul şi alţi factori. Acidul clorhidric catalizează transformărea pepsinogenului în pepsină şi furnizează un PH scăzut, când pepsina acţionează asupra proteinelor. Pepsina participă la digestia substanţelor nutritive împreună cu alte proteaze eliminate de către glandele endocrine. Gastrina este secretată de către celulele G din antrul piloric şi participă la reglarea secreţiei acide gastrice.

Mucoasa gastrică protejază ţesutul tubului digestiv de acţiunea chimică şi mecanică a sucului gastric. Tunica mucoasa a stomacului are o suprafaţa de 900 mm2 cu o grosime de 0,1 mm la nivelul cardiei şi 0,4 mm în regiunea fundică. În regiunea pilorică are 2 mm. Când stomacul este gol, datorită elasticităţii submucoasei şi contracţiei musculare, mucoasa formează nişte pliuri adânci cu orientare de la cardia spre pilor.

Examinând la microscop suprafaţa mucoasa, se constată numeroase orificii, care reprezintă invaginaţii infundibulare – cripte sau fovee – în fundul cărora se deschid glandele stomacului. Epiteliul de acoperire căptuşeşte toată suprafaţa tubului digestiv şi este format dintr-un rând de celule cilindrice denumite celule mucoase de suprafaţă. Aceste celule se produc permanent prin diferenţierea celulelor din fundul criptelor. După 5-6 zile aceste celule se descuamează prin exfoliere, în timpul alimentaţiei, proces prin care se elimină cantităţi de mucus în lumenul gastric, lubrefiind mucoasa gastrică.

Corionul mucoasei este format din ţesutul conjunctiv dispus între tubii glandulari şi între cripte. Cea mai mare parte a corionului este formată de glandele mucoasei gastrice, care se diferenţiază în diverse regiuni gastrice pe baza următoarelor particularităţi morfofuncţionale:

-glandele cardiale, localizate între mucoasa esofagului şi cea fundică, care secretă mucus şi electroliţi;

-glandele fundice localizate în zona fundică şi în corpul stomacului, unde se secretă acidul clorhidric, mucusul şi enzimele gastrice (glande principale).

În constituţia glandelor fundice intră patru tipuri de celule:

  • celulele mucoase, care sunt localizate în segmental superior al glandelor gastrice şi au în componenţă glandele mari de mucus;
  • celulele parietale sau oxintice sunt situate în jumătatea superioară a glandelor fundice, unde citoplasma celulelor este bogată în mitocondrii şi vezicule, acestea secretă acidul clorhidric şi electroliţii;
  • celule principale (zymogene) localizate în glandele regiunii fundice secretă pepsinogenul, gelatinaza şi renina;
  • celulele endocrine ale glandelor fundice fac parte din sistemul endocrin al stomacului formate din celule speciale diseminate în epiteliul glandelor antrale şi fundice. Celulele endocrine secretă gastrina şi serotonina.

Sucul gastric este eliminat de glandele fundice, pilorice şi cardiale ale mucoasei gastrice. În 24 de ore se elimină 1200-1500 ml, cu PH 0,9 – 1,2 la adulţi şi 4,4 – 5,8 la sugari. Componenţii importanţi ai sucului gastric sunt sărurile, acidul clorhidric, pepsina, mucusul şi alte elemente.

SECREŢIA GASTRICĂ este determinată de văzul, mirosul sau gustul alimentelor nutritive, prin mecanismele reflexe condiţionate şi necondiţionate. Faza cefalică necesită prezenţa inervaţiei necesară, deoarece după o vagotomie completă faza cefalică dispare. Acetilcolina stimulează şi ea secreţia acidă prin eliminarea de gastrină din celulele atrale sau duodenale şi de histamină prin mucoasa gastrică. Atropina blochează în mare parte secreţia acidă că răspuns la stimulii fazei cefalice. Prezenţa unui PH scăzut în antrum scade cantitatea de HCL secretat.

Faza gastrică începe din momentul în care alimentele nutritive au ajuns în stomac. Principalii stimuli sunt distensia stomacului şi prezenţa aminoacizilor şi peptidelor din acţiunea pepsinei. Cea mai mare parte din cantitatea de HCL se secretă în timpul fazei gastrice.

Căile aferente şi eferente ale reflexului central sunt reprezentate de nervul vag-reflex. Când suprafaţa celulelor oxintice este destinsă, prin reflex central se eliberează acetilcolina în apropierea celulelor parietale, şi tot atunci este stimulată şi secreţia acidului clorhidric. Distensia ariei pilorice duce la creşterea cantităţii de gastrină printr-un reflex vagal, influenţând secreţia acidă a celulelor oxintice. Prezenţa aminoacizilor în stomac duce la creşterea secreţiei de acid, care acţionează direct asupra celulelor G din antrum. Mărirea secreţiei acidului clorhidric în sucul gastric poate fi influenţată de ionii de calciu, cofeină, alcool, în concentraţii mai mari de 40 de grade. Etanolul de concentraţii mici nu are nici o stimulare a secreţiei HCL.

Duodenul şi gejunul proximal includ celule de tip G, care eliberează gastrina după stimularea peptidelor şi a aminoacizilor. Gastrina ajunge la celulele parietale prin sânge sau pe calea paracrină stimulând şi secreţia acidului clorhidric. Un alt hormon care este prezent în duoden la apariţia chimului şi potenţează efectul gastrinei este enteroxitina.

Aminoacizii din sânge stimulează creşterea acidului gastric, stimulând secreţia acidă în mediul intestinului. În duoden secreţia acidă este inhibată printr-un reflex nervos local.

Apariţia ulcerului duodenal sau stomacal este provocată de leziuni ale mucoasei, unde HCL şi pepsina acţionează direct asupra ţesutului peretelui intestinal, provocând dureri foarte mari. În multe cazuri leziunele mucoasei sunt provocate de bacteria Helicobacter pyloris. Ulcerele pot provoca apariţia tumorilor stomacale. Ulcerele stomacale şi duodenale pot fi provocate şi de dezechilibrul dintre HCL, pepsina şi protectorii gastrici (mucus, bicarbonat şi prostoglandine).

Gastritele sunt afecţiuni produse de către inflamarea mucoasei gastrice şi pot fi acute atunci când se asociază cu bacteria Helicobacter pyloris.

În timpul fazei intestinale, secreţia gastrică este stimulată de distensia duodenului şi de prezenţa produselor de digestie proteică (peotide şi aminoacizi) în duoden. Duodenul şi gejunul proximal conţin celule G care eliberează gastrina atunci când sunt stimulate de peptide şi aminoacizi.

-Anunț-

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here