Ca și celelalte plante, pentru creștere și fructificare, pomii și arbuștii fructiferi au nevoie de hrană, aer, lumină, căldură și apă. Hrana se asigură prin substanțele aflate în sol. În același timp solul trebuie să fie astfel lucrat încît să asigure condiții corespunzătoare pentru ca acestea să fie luate, prelucrate și folosite de către plante. În continuare se vor arăta principalele elemente și rolul pe care îl au în creșterea și fructificarea plantelor pomicole.
Azotul determină nemijlocit creșterea vegetativă sporind sinteza și acumularea rezervelor de hrană de care depinde formarea mugurilor de rod, desăvîrșirea unor procese fiziologice în timpul iernii și pornirea vegetației în anul care urmează. Asimilat în cantități mari și mai ales în lipsa potasiului și fosforului, azotul provoacă creșteri luxuriante și prelungește vegetația pînă toamna tîrziu împiedicînd astfel coacerea lemnului. Drept urmare ramurile și lăstarii tineri pot degera în timpul iernii. Pomii au nevoie de mult azot primăvara în timpul înfloritului și la creșterea intensă a lastarilor.
La fructe, excesul de azot întîrzie coacerea, depreciază gustul, diminuează culoarea și reduce capacitatea de păstrare. Carența (lipsa) azotului se vede prin creșteri reduse, frunze mici, de culoare verde-galbuie, care cad toamna devreme. Fructele rămîn mici cu substanță uscată puțină, iar rodirea devine periodică. Fosforul ia parte la procesul de fotosinteză (asimilația clorofiliană) și împreună cu azotul ușurează metabolismul (asimilarea) glucidelor, grăbind fructificarea și mărind rezistența la secetă. Insuficiența fosforului încetinește creșterea, determină lăstari scurți, subtiri și rigizi, cu puțini muguri și frunze. Culoarea frunzelor capătă reflexe albăstrui iar uneori, pe limb apar pete purpurii roșii sau galbene; la măr și coacăz frunzele se bronzează. Fructele mărunte au gust acru cu toate că se colorează intens. Capacitatea de păstrare este redusă.
Potasiul stimulează formarea clorofilei și intensifică procesul de fotosinteză. Ajută migrarea (deplasarea) în plantă a amidonului și implicit coacerea lemnului; la fructe îmbunătățește gustul, aroma, culoarea și capacitatea de păstrare. Pe terenurile îngrășate cu mult gunoi și îngrășăminte minerale cum este cazul terenurilor de lîngă casă, reduce acțiunea negativă a excesului de azot.
In lipsa potasiului, lăstarii rămîn scurți iar spre toamnă se usucă; frunzele tinere se zbîrcesc iar marginea limbului se înnegrește. Frunzele mature se îngălbenesc și se usucă.
Calciul ajută întărirea tesuturilor. În sol neutralizează aciditatea, în care scop este folosit și ca amendament.
Pomii preferă în general terenuri cu reacția neutră sau ușor acidă. Dacă există calciu în cantități prea mari frunzele se îngălbenesc.
Magneziul intră în compoziția clorofilei și ia parte la fotosinteză influențînd creșterea conținutului în glucide, vitamine etc. În exces reduce absorbția potasiului iar în lipsă, frunzele se clorozează (îngălbenesc); dacă lipsa este accentuată frunzele cad în masă, în prima jumătate a verii.
Sulful stimulează creșterea rădăcinilor, ușurează absorbția fierului și manganului; în cantități mari acidifică solul. Carența sulfului reduce sinteza primară care se face în perișorii absorbanți, iar frunzele se îngălbenesc.
Dintre elementele necesare în cantități mai mici și a căror conținut nu depășește 0,01% din substanța uscată, fac parte următoarele:
Fierul care ajută fotosinteza, metabolismul azotului și stimulează respirația. Ca urmare frunzele au o culoare verde-închis. În carență acestea se clorozează.
Manganul intră în compoziția clorofilei, ia parte la fotosinteză și la vehicularea produselor care rezultă din acest proces. Stimulează fecundarea și îmbunătățește calitatea fructelor. Carența acestui element provoacă apariția unor pete galbene, roșietice sau cafenii pe frunze, care alternează în formă de șah. În exces este toxic.
Cuprul influențează fotosinteza și ca urmare creșterea și fructificarea. Dacă lipsește, vîrful lăstarilor se usucă iar în exces este toxic. Zincul favorizează fecundarea florilor, cantitatea și calitatea producției. La măr, insuficienta, chiar temporară, determină căderea frunzelor și a fructelor abia formate. La piersic și prun, fructele se aplatizează iar la cais se rotunjesc.
Borul ajută formarea clorofilei, migrarea și metabolismul hidraților de carbon, stimulează încolțirea polenului, fecundarea și legatul fructelor. În sol, favorizează activitatea microorganismelor. În carență, pe fructele de măr și păr apar așa-numitele pete de plută” cu crăpături adînci iar fructele devin amare. La prun și păr, excesul de bor poate provoca crăpături pe scoarță iar la nuc, arsuri pe marginea frunzelor. Molibdenul ajută fixarea azotului pe rădăcinile leguminoaselor. La citrice, lipsa molibdenului provoacă apariția pe frunze a unor pete galbene și umede, acoperite cu o substanță cleioasă.
Clorul micșorează transpirația păstrînd un conținut mai ridicat de apă în țesuturile plantelor. În același timp facilitează descompunerea amidonului și toate procesele fiziologice din timpul verii.
Nevoia pomilor și arbuștilor fructiferi față de principalele elemente nutritive variază de la o specie la alta atît în cursul anului cît și în diversele lor perioade de vîrstă.
In tabelul 3 se arată cantitatea din elementele chimice pe care pomii și arbuștii fructiferi le extrag anual din sol.
În perioada de rodire, pentru formarea fructelor și asigurarea creșterilor normale, pomii consumă mult mai multe substante hrănitoare decît în tinerețe.
Pentru o bună hrănire trebuie reținut însă că este necesar ca și starea fizică a solului să fie corespunzătoare. Aceasta înseamnă o structură (mărimea și așezarea particulelor de sol) bună, care să permită aprovizionarea și reținerea apei, pătrunderea aerului și căldurii în sol. In asemenea condiții este stimulată activitatea în sol a microorganismelor, care prelucrează îngrășămintele pînă la forma în care pot fi luate de către plante. Experiența și practica de producție au arătat că nu se poate concepe o îmbunătățire a capacității de hrănire a solului dacă nu este susținută activitatea microorganismelor. Trebuie reținut acest fapt pentru că de multe ori, în grădina de lîngă casă se face uz de prea multă apă care împiedică activitatea acestora.
La fel de importantă este și reacția solului (pH) care poate fi neutră, fără gust (pH=7), acidă (pH=7-1) sau leșietică, alcalină (pH=7-14); arbuștii în general cresc bine pe terenuri cu reacția acidă (pH=5-6), mărul pe terenuri mai puțin acide (pH-6-6,8), părul, gutuiul, vișinul și prunul pe terenuri cu reacția neutră (pH=7), iar caisul și piersicul pe terenuri slab alcaline (pH=7-8)..
- Lumina mijloceste asimilarea hranei și efectul tuturor factorilor de mediu, fiind o condiție pentru cel mai complicat proces din lumea vegetală și anume sinteza materiei organice: glucide, protide, lipide, enzime, vitamine etc. care stau la baza vieții. În vederea valorificării terenului de lîngă casă, asigurarea luminii poate ridica unele probleme la organizare (parcelare), amplasarea speciilor și de agrotehnică. Practic, mărind densitatea plantelor nu trebuie să reducem din lumina necesară pentru creștere și fructificare. În acest scop se va chibzui la stabilirea sortimentului și a distanțelor de plantare, la asocierea plantelor în ansamblu, orientarea rîndurilor și mai ales la formele de coroană. Tinînd seama de această cerință se vor analiza toate variantele posibile de agrotehnică și așezare reținînd pe cea care satisface în cel mai înalt grad nevoia de lumină. Această recomandare prezintă importanță mai ales pentru jumătatea de nord a țării. Nevoia față de lumină a plantelor pomicole este diferită de la o specie la alta. Cele mai pretențioase sînt: nucul, piersicul, caisul și cireșul; mai puțin pretențioase sînt părul, mărul, prunul și vișinul; pretenții reduse față de lumină au coacăzul, agrișul, zmeurul etc.
- Apa este necesară pentru solubilizarea îngrășămintelor în sol, asimilarea și transportul acestora in plantă. Drept urmare ajută creșterea și dezvoltarea, fiind necesară în toate procesele care se produc în plantă.
Pentru că este factorul cel mai ușor de dirijat, pe suprafața grădinii trebuie asigurate condiții de udat pe faze de vegetație. În acest scop se vor folosi izvoarele, apa din ploi colectată și păstrată timp mai îndelungat iar în lipsa acestora chiar apa din fîntîni, ținută în bazine 1-2 zile înainte de udat. Asigurarea apei este necesară și pentru prepararea soluțiilor folosite la tratamentele fito-sanitare.
- Temperatura este factorul care poate limita cultura plantelor. La stabilirea speciilor și soiurilor se va tine seama de temperatura medie anuală și temperaturile extreme precum și de faptul că în localități și pe lîngă case temperatura este cu 1-4°C mai ridicată decît în cîmp deschis. O influență bună are plantarea pomilor și arbuștilor în apropierea zidurilor și a gardurilor și folosirea formelor pitice, la care coroana beneficiază din plin de căldura radiată de sol. Asemenea influențe trebuie valorificate în grădinile familiale.
- Aerul influențează prin oxigenul și bioxidul de carbon, gaze pe care plantele le folosesc în respirație și respectiv în fotosinteză. În cantități mici acestea iau din atmosferă și alte elemente, cum ar fi azotul folosit în sinteza substanței organice.
Trebuie reținut și faptul că plantele respiră prin întreg organismul și din acest motiv din timp în timp, terenul va fi lucrat mai adînc pentru a ușura pătrunderea aerului pînă la rădăcini.
Image by pvproductions on Freepik
