Ce este homeopatia?

0
Ce este homeopatia?
-Anunț-

Definiție

Homeopatia este acea parte a medicinei care utilizează legea similitudinii. Această lege (numită și „,a celor care se aseamănă”) poate fi enunțată astfel: orice substanță care, în doze mari, provoacă anumite simptome la un subiect sănătos și puțin sensibil, poate vindeca aceleași simptome la un subiect bolnav, când este administrată în doze mici. Să luăm câteva exemple, pentru a ilustra definiția:

O persoană care bea prea multă cafea suferă de insomnie, însoțită de o stare de agitație și de un aflux de gânduri care o împiedică să adoarmă; invers, o persoană care nu poate adormi pentru că este agitată și „gândește prea mult” se poate vindeca prin administrarea unei doze mici de cafea (COFFEA, în homeopatie).

  • Dimpotrivă, o persoană care doarme toată ziua și este constipată se poate vindeca prin administrarea de OPIUM preparat homeopatic; în doză mare, acest medicament provoacă aceleași simptome pe care le vindecă.
  • persoană care a răcit și are nasul iritat, care curge, și ochii înlăcrimați, poate fi vindecată cu ajutorul cepei (ALLIUM CEPA). În fond, manifestările sunt aceleași cu cele care apar când se curăță această legumă.

Constatăm că trebuie să se țină seama de noțiunea de subiect sensibil (nu toată lumea are insomnii în urma consumării unei cești de cafea pe zi, așa după cum nu toată lumea este deranjată în aceeași măsură atunci când curăță ceapă). Există, de asemenea, și noțiunea de doză slabă pentru substanța curativă administrată unui pacient. Să revenim, studiind modul în care a luat naștere homeopatia.

O privire asupra trecutului

a) Hahnemann

Fondatorul homeopatiei este germanul Samuel Hahnemann, care a trăit în perioada 1755-1843. Medic și chimist foarte bun, Hahnemann era o persoană foarte credincioasă și cunoștea mai multe limbi străine. După ce și-a îngrijit bolnavii vreme de mai mulți ani, a abandonat această activitate, fiind decepționat de mijloacele terapeutice pe care le avea la dispoziție. Acestea (sîngerări, clisme, de exemplu), în loc să amelioreze starea pacienților, le agrava simptomele. Pentru a-și putea întreține familia numeroasă, Hahnemann a început să desfășoare o muncă de traducător, fapt care i-a fost de mare folos, întrucît, astfel, a descoperit o lucrare referitoare la tratamentul cu chinină. Aceasta i-a stimulat intuiția.

Se spunea că administrarea unei doze puternice din această plantă, folosită pentru ameliorarea stărilor febrile din paludism, putea provoca unui subiect sănătos simptome asemănătoare cu afecțiunea. Deci substanța, administrată în doză slabă, vindeca boala pe care o declanșa în doză puternică. Această teorie fusese deja enunțată de marele medic grec al Antichității, Hipocrate, cu peste 2000 de ani în urmă. Meritul însă îi revine lui Hahnemann, care a creat, plecînd de la ea, o nouă abordare terapeutică.

Pentru a verifica această ipoteză, el a început prin a face experiențe pe propria persoană și pe cei din anturajul său, la început cu chinină, apoi cu alte plante (BELLADONA sau digitala) și metale (mercur). Reluîndu-și activitatea de medic, Hahnemann a reușit să vindece anumite cazuri prin intermediul teoriei sale, însă altele s-au agravat. S-a gîndit, atunci, să dilueze de mai multe ori substanța terapeutică, fapt care evita agravarea simptomelor, dar nu a reușit să obțină un rezultat mai bun. I-a venit o altă idee: să agite preparatul după fiecare diluare, ceea ce a avut un efect pozitiv vizibil, majoritatea pacienților fiind vindecați. Hahnemann a studiat în acest mod zeci de substanțe; le administra în doze variabile, în funcție de gradul de toxicitate al fiecăreia (unele, fiind de-a dreptul otrăvitoare, erau administrate în doze foarte slabe). Subiectul nota toate simptomele. Astfel a fost determinată patogeneza medicamentelor folosite, toate simptomele provocate de o substanță și raportate de subiecți fiind regrupate.

Hahnemann a fost unul dintre primii medici care au deschis calea medicinei experimentale. Succesele sale terapeutice i-au mărit clientela și, evident, gelozia în sînul lumii medicale a epocii. În 1796, publică Eseu asupra unui nou principiu pentru descoperirea virtuților curative ale substanțelor medicinale, în care definește legea similitudinii. În 1810, publică Organon-ul artei de a vindeca, unde dezvoltă bazele teoriei homeopatice. Între 1811-1821 apar cele șase volume ale Materia medica pura, în care detaliază patogeneza remediilor pe care le experimentase.

În cursul practicii cotidiene însă, el a remarcat că mulți pacienți pe care îi vindecase recidivau după o anumită perioadă de timp sau că bolile lor deveneau cronice. Acest fapt 1-a determinat să-și conceapă întreaga teorie a „miasmelor”, pe care o va dezvolta în Tratatul despre bolile cronice, publicat în 1828. Vom reveni la ea atunci când vom discuta despre concepția homeopatică, despre maladiile cronice.

Hahnemann și homeopatia au devenit din ce în ce mai celebri. Veneau la el pacienți din locuri îndepărtate. Astfel se face că Mélanie d’Hervilly, o pacientă franceză, 1-a convins să se mute la Paris, ceea ce Hahnemann a și făcut, în 1835, la vîrsta de 80 de ani. Viața i s-a sfîrșit în 1843 și medicul odihnește în cimitirul Père Lachaise.

b) Dezvoltarea homeopatiei începînd cu secolul al XIX-lea

Noua medicină s-a dezvoltat în numeroase direcții: în Franța, datorită contelui Des Guidi, un italian care trăia la Lyon și a cărui soție fusese vindecată de un homeopat din Neapole; în America de Sud, prin medicul francez Benoît Mure, și unde homeopatia se practică încă frecvent; în Statele Unite, prin doctorul Hering, a cărui poveste va fi relatată în continuare. Exista în Leipzig un medic german însărcinat cu realizarea unui studiu despre homeopatie, pentru a o critica și a o anula definitiv. Ceea ce a studiat l-a convins însă de contrariul și a devenit un adept înfocat al homeopatiei, pe care a practicat-o ulterior la Philadelphia. Tot în Statele Unite, doctorul Kent a contribuit și el la dezvoltarea acestei medicine miraculoase, publicînd o listă cu medicamente homeopatice, utilizată încă în lumea întreagă. Și el a devenit un adept al homeopatiei după ce, prin această metodă, i-a fost vindecată soția.

Citește și:   Tratament Homeopatic afecțiuni Reumatologice

Începînd din prima jumătate a secolului XX, în Franța, trebuie remarcată marea contribuție a doctorului Léon Vannier, fără de care homeopatia nu ar fi fost ceea ce este astăzi. Experiențele de laborator prin metodele clasice s-au dezvoltat, iar în 1965 medicamentul homeopatic a fost înscris în Codexul farmacopeei franceze, care este lista oficială a medicamentelor.

Materia medica pura

a) Sursele

Materia medica pura este deci lucrarea de bază a homeopatiei, cea pe care trebuie să o folosească medicul pentru a face să coincidă simptomele pacientului cu cele care corespund diverselor remedii.

Numeroși cercetători, după Hahnemann, au încercat să dezvolte patogenezele fie reînnoindu-le pe cele ale remediilor deja studiate, pentru a le face mai eficiente și mai fiabile, fie experimentînd substanțe noi. Este de la sine înțeles că, cu cît subiecții cărora li se administrează produsul studiat sunt mai numeroși, cu atît mai fiabil este experimentul. Pe de altă parte, un simptom care apare la majoritatea subiecților, după administrarea unei substanțe, are o valoare mai mare decît cel manifestat de una sau două persoane. În funcție de produsele studiate, se administrează doze mai slabe sau mai puternice, în cure repetate sau unice și pe perioade variabile de timp.

Există însă alte două surse, care se adaugă experiențelor, pentru a le completa patogenezele.

Toxicologia: intoxicațiile acute sau cronice, accidentale sau nu, de exemplu, prin absorbția unei plante otrăvitoare (aconit) sau a unor elemente chimice, cum ar fi arsenicul (care a fost o otravă mult timp utilizată), furnizează o bogăție de simptome. Să menționăm și mercurul, folosit multă vreme împotriva sifilisului și care a demonstrat semnele intoxicațiilor cronice. Anumite boli profesionale, care sunt consecința nefericită a expunerii la produse foarte periculoase, sunt și ele surse de simptome. • Contribuția chimică: utilizarea unor medicamente homeopatice, pe un număr de persoane, în decursul a 200 de ani, demonstrează că anumite simptome pot fi vindecate în mod regulat prin anumite remedii, deși acest lucru nu reiese clar din experiențe.

b) Conținutul

Regăsim deci, în Materia medica pura, simptomele care corespund fiecărui remediu și care pot fi o tulburare psihologică, o erupție cutanată, o inflamație, o tulburare digestivă, o durere sau chiar un vis care se repetă mai multe nopți la rînd, o senzație ciudată, neobișnuită, sau simptome care nu sunt neapărat semnul unei maladii (de exemplu, dorința de a mînca alimente sărate, sau cea de a plînge la auzul muzicii).

Remediile cele mai importante din Materia medica pura și cele mai bogate pot corespunde, astfel, unei multitudini de simptome. Aceste remedii vor fi cele pe care le vom regăsi cel mai des în prescripțiile homeopaților.

În același timp însă, trebuie să se țină seama și de modalitățile de alegere a unui remediu, fapt care reprezintă una dintre bogățiile suplimentare ale homeopatiei.

Aceste modalități înseamnă modificări ale simptomelor în sensul agravării sau ameliorării, în funcție de numeroși factori, printre care :

  • mișcarea: de exemplu, o durere articulară agravată sau ameliorată prin mișcarea articulației;
  • frigul sau căldura: o durere de cap ameliorată prin aplicarea unor comprese reci sau calde;
  • clima: vîntul, aerul rece, cald, uscat, umed (de exemplu, tristețea agravată de umiditate);
  • zona geografică marea, muntele;
  • anotimpurile ;
  • orarul: dimineață, seară, noapte;
  • și tot ce însuși subiectul a observat, de exemplu, strănutul provocat de mirosul florilor sau ameliorarea unei dureri abdominale în poziția culcat pe burtă.

Avem în vedere și cauza tulburărilor simțite de subiect, când există una care poate fi identificată și care se poate uneori suprapune peste modalitate. De exemplu, apariția simptomelor după un sentiment de frică, o perioadă de doliu, o răceală etc.

Vedem deci complexitatea și numărul adesea important de caracteristici ale fiecărui remediu. Se înțelege că medicul homeopat cunoaște listele unde sunt adunate, în funcție de simptome, toate remediile posibile. Nu putem trece peste interesul reprezentat de informatică, disciplină care, fără a înlocui medicina, o poate ajuta în munca de cercetare a unui bun medicament, prin completarea memoriei calculatorului. Dar, ca în oricare alt domeniu, contribuția calculatorului poate fi discutată sau modulată.

Concepția homeopatică despre boli și tratarea lor

a) Boala acută

Boala este o afectare a sănătății cauzată de agresarea organismului de către factori diferiți. În medicina clasică, la examinarea bolnavului se descoperă semnele directe ale acestei agresiuni (febra, durerea de cap, durerile musculare, în cazul gripei). Acestea reprezintă semne de boală, care se combat prin tratamente destinate să le facă să dispară, să le ascundă, prin administrarea de antalgice, antitermice, fără a se lua în calcul faptul că ele sunt, înainte de toate, semne ale apărării organismului împotriva virusului.

Citește și:   Tratament Homeopatic afecțiuni Genito-Urinare

Dimpotrivă, în homeopatie, sunt cercetate în plus simptomele care sunt proprii unui bolnav, cu alte cuvinte, în ce mod se manifestă febra (sete sau absența setei, roșeață sau paloare a feței, lipsa sau existența transpirației, cu semnele psihice proprii care le însoțesc). Nu se îngrijește deci o boală, ci un bolnav; nu se încearcă mascarea simptomelor, ci canalizarea reacțiilor organismului pentru a le face mai performante. Subiectul,,va trăi” mai bine cu febra sa, o va face mai ușor de suportat, ea diminuîndu-se progresiv datorită tratamentului homeopatic.

Pacientul nu este considerat un suport inert al bolii, pe care îl punem deoparte în perioada în care încercăm să îndepărtăm maladia, ci un veritabil actor al propriei însănătoșiri.

Să observăm în treacăt că medicii homeopați știu, evident, modul de utilizare a medicamentelor antitermice sau alte tratamente clasice în caz de febră prea ridicată, greu de suportat, malignă.

b) Boala cronică

  1. Terenul

Am văzut că Hahnemann s-a confruntat cu problema recidivelor sau a cronicizării anumitor boli ale pacienților săi. Plecînd de aici, el a elaborat teoria,,miasmelor” elemente instalate în organism într-o manieră cronică și care trebuie eliminate pentru vindecarea pacientului.

Aceste miasme, trei la număr, au fost denumite de Hahnemann psora (legată de scabie), sicoza (legată de blenoragie) și sifilisul. Fiecare boală cronică poate fi atribuită uneia dintre cele trei miasme, cu excepția celor datorate unei igiene precare (Hahnemann a insistat mult asupra necesității unei igiene corecte), sau bolilor datorate tratamentelor prea agresive, cum obișnuiau să prescrie medicii la vremea respectivă.

Teoria miasmelor a evoluat mult din secolul al XIX-lea și a ajuns astăzi la teoria diatezelor: clasic, există predispoziții ale unei persoane de a fi atinsă de o maladie sau de alta, însă în homeopatie sunt moduri de a reacționa (felul în care organismele umane se comportă în fața agresiunilor vieții, în sensul cel mai larg). Cineva, de exemplu, va reacționa sub forma unei alergii, altcuiva îi apar negi, altul are o instabilitate nervoasă. Fiecare diateză comportă astfel propriile semne, care pot fi transmise subiectului și pe cale ereditară (de exemplu, alergia).

Există astăzi patru diateze care ar putea corespunde, conform celor mai recente ipoteze, unui cod genetic particular:

  • tuberculinismul, descris de homeopatul elvețian Antoine Nebel, apoi de către doctorul Léon Vannier, și atribuit tuberculozei;
  • psora;
  • sicoza;
  • luesul (vechiul sifilis, a III-a diateză a lui Hahnemann).

Deși legate, la început, de anumite infecții, ele au, după cum vom vedea, multe alte cauze complet independente de acestea.

Una dintre bogățiile homeopatiei o reprezintă noțiunea de teren, cel care face ca doi indivizi să nu fie identici și să reacționeze în moduri diferite. Terenul este alcătuit, în principal, din diateze, pe care le-am definit și le vom analiza mai departe, și din constituții.

  1. Constituțiile

Același Nebel a stabilit clasificarea indivizilor după tipul lor morfologic; el a descris trei constituții de bază:

  • carbonicul, corespunzător unui subiect scund și gras;
  • fosforicul, corespunzător unui subiect înalt și slab;
  • fluoricul, corespunzător unui subiect asimetric.

Să le analizăm pe scurt:

Constituția carbonică

Carbonicul se prezintă ca o persoană de talie relativ mică, îndesată, cu oase mari. Capul este rotund sau pătrat, iar la nivelul feței predomină etajul inferior (gură, bărbie). Dinții sunt pătrați și lați.

La nivelul membrelor, se observă o anumită rigiditate a articulațiilor: carbonicul nu poate întinde complet bratele, unghiul cotului întins nu ajunge la 180°. Mîinile sunt relativ scurte, la fel și degetele.

Toracele este lat, dezvoltat, și are o bună capacitate respiratorie. Carbonicul este un subiect rezistent, solid. Mersul este rigid.

Constituția fosforică

Fosforicul este relativ înalt, slab, cu capul oval, iar la nivelul feței predomină partea superioară (fruntea). Dinții sunt rectangulari, mai mult lungi decît lați. Osatura este lungă, toracele strîmt.

Articulațiile sunt mai flexibile: brațul întins este rectiliniu, cu un unghi al cotului de 180°. Miinile sunt fine, lungi, iar degetele, subțiri.

Fosforicul obosește ușor, este fragil în planurile respirator și ORL. Mersul este suplu și elegant.

Constituția fluorică

Este un subiect non-simetric, strimb, cu dinții neregulați. La nivelul membrelor, articulațiile sunt extrem de laxe, cu un unghi al cotului peste 180°. Mersul este neregulat, fluoricul este un subiect supus entorselor. Aceste descrieri se referă la subiectul-tip al fiecărei constituții. În realitate însă, există persoane care au adesea o constituție mixtă, cu o dominantă, de exemplu, fosfo-fluorică. Interesant în această tipologie este faptul că ea orientează, printr-o predispoziție constituțională, prin morfologie, spre anumite patologii:

  • supraîncărcarea globală pentru carbonic;
  • fragilitatea mucoaselor respiratorii pentru fosforic;
  • scleroza vaselor sanguine pentru fluoric (adică îmbătrînirea vaselor, din cauza afectării țesutului conjunctiv).

Remediul-tip al fiecărei constituții este sarea de calcar corespunzătoare:

Calcarea carbonica: carbonatul de calciu.

Calcarea phosphorica: fosfatul de calciu.

Calcarea fluorica: fluorura de calciu.

  1. Cele patru diateze
Citește și:   Tratament Homeopatic afecțiuni Cutanate

Tuberculinismul

Afectează mai ales subiectul fosforic sau fosfo-fluoric. Cauzele care favorizează instalarea acestei diateze sint mai ales sărurile minerale în cantitate insuficientă, ca urmare a unor boli infecțioase: tuberculoză, rujeolă, tuse convulsivă, hepatită virală sau alte infecții ORL, respiratorii, digestive sau urinare repetate, care antrenează pierderi de minerale, sau din cauza carențelor alimentare de calciu, fosfor etc.

Să ne amintim că originea unei diateze poate fi familială. Semnele tuberculinismului sunt în principal:

  • oboseala, slăbiciunea, tensiunea arterială scăzută;
  • iritabilitatea însoțită de hipernervozitate;
  • accesele frecvente de febră;
  • diminuarea circulației venoase la nivelul extremităților (picioare și miini);
  • tendința spre inflamații ORL sau respiratorii.

Principalele remedii homeopatice ale acestei diateze sunt :

  • Calcarea phosphorica.
  • Natrum muriaticum.

Psora

Afectează mai ales subiectul carbonic. Numele său vine de la scabie (din greacă), „miasma” cea mai răspîndită pe vremea lui Hahnemann.

Este vorba despre o diateză indusă de supraîncărcare și care provoacă intoxicația generală a organismului. Cauzele principale sunt :

  • excesele alimentare de orice fel, alcoolul;
  • lipsa de exercițiu;
  • grijile, emoțiile, surse de supraîncărcare nervoasă.

Semnele principale sunt :

  • boli ale pielii, însoțite de mîncărimi;
  • alergiile;
  • oboseala, mai ales dimineața;
  • diverse tulburări intestinale.

Toate aceste tulburări pot fi periodice, adică să recidiveze după perioade de sănătate, cel puțin ca început de evoluție. De asemenea, pot alterna de la un organ la altul, de exemplu, astmul care urmează unei eczeme sau alergiei la fin. Alt exemplu: nu este o raritate ca un subiect suferind de colită să semnaleze că atunci când este răcit intestinele lui se comportă mai bine.

Principalele remedii sunt :

  • Calcarea carbonica.
  • Grafiții.
  • Nux vomica.

Sicoza

Afectează mai ales subiectul carbonic, dar nu numai pe el. Numele său vine din limba greacă și înseamnă smochină, prin analogie cu negii pe care îi găsim în această diateză.

Este vorba despre o diateză legată de inhibiția țesuturilor, din cauza unei eliminări defectuoase a lichidelor din zonele situate între celule și care antrenează mai ales o alterare a sistemului imunitar. Principalele cauze :

  • abuzul de medicamente: tratamentele cu antibiotice, hormonii (pilula anticoncepțională, tratamentul menopauzei), cortizonul, tranchilizantele, adică toate tratamentele chimice prelungite sau repetate; vaccinurile, dintre care cel mai dăunător este cel antivariolic (abandonat, astăzi);
  • infecțiile genitale sau otorinolaringologice repetate și/ sau prost tratate, printre care blenoragia (regăsim primele observații ale Hahnemann), bolile provocate de chlamydia, de colibacil, de viruși (de exemplu, SIDA), de ciuperci (micozele);
  • umiditatea fie cea din zonele de locuit (case, zone geografice), fie cea datorată climei.

Vedem, că sicoza este într-adevăr o diateză de actualitate, în interiorul căreia se dezvoltă infecții diverse care necesită vaccinări.

Semnele principale sunt :

  • retenția apei, însoțită de celulită, îngrășare și o agravare generală din cauza umidității;
  • proliferarea celulelor: negi, chisturi, fibroame, polipi, toate tumorile a priori benigne (dacă sicoza poate duce la cancer, acesta iese din cadrul diatezei de care ne ocupăm);
  • infecțiile genitale sau ORL însoțite de catar puternic ;
  • un aspect psihologic particular: „rumegarea” unei idei importante, însoțită de o stare depresivă mai mult sau mai puțin importantă.

Sicoza este o diateză cu instalare lentă, cu o evoluție progresivă și cu tulburări cronice, contrare celor ale psorei, care prezintă episoade acute, adevărate supape de eliberare a supraîncărcării, însoțită de o sănătate normală între două episoade, măcar la începutul evoluției.

Principalele medicamente pentru sicoză sunt :

  • Thuya;
  • Natrum sulfuricum; Medorrhinum;
  • luesul (sau luetismul).

Afectează subiectul fluoric pur sau mixt, asociat cu un alt tip de constituție. Numele său este un vechi sinonim al sifilisului. Această diateză corespunde unei inflamații care ajunge pînă la ulcerare sau la scleroză, în funcție de țesuturile atinse. Sunt afectate:

  • vasele sanguine (provocînd arterioscleroză);
  • ligamentele articulațiilor (regăsim marea suplete a subiecților fluorici);
  • oasele (deși dur, este un țesut bogat în vase sanguine);
  • sistemul nervos.

Cauzele principale sunt :

  • sifilisul (cel mai adesea în antecedente familiale decît provenind de la subiectul în sine, deci dificil de confirmat uneori), scarlatina, oreionul, anginele;
  • alcoolismul, tabagismul, utilizarea drogurilor; probleme la naștere: prematuritate, convulsii precoce, tulburări nervoase; probleme de creștere.

Semnele principale sunt :

  • probleme de la naștere și cele de creștere, pe care le regăsim aici, mai ales în malformații, arierări mintale;
  • instabilitate nervoasă, agitație; agravarea tulburărilor în timpul nopții și la malul mării;
  • ameliorarea lor la munte;
  • bolile arteriale, în general;
  • anumite maladii neuropsihiatrice (de exemplu, boala Alzheimer).

Principalele remedii sunt :

  • Mercurius solubilis.
  • Calcarea fluorica.
  • Aurum metallicum.
  • Baryta carbonica.

Ca și la constituții, un subiect va fi adesea afectat de mai multe diateze. Pe măsură ce înaintează în vîrstă, se pot adăuga simptome care corespund unuia sau altuia dintre aceste terenuri morbide, în funcție de evenimentele care i-au jalonat viața. Acesta reprezintă, de altfel, singurul factor care complică munca terapeutului.

La ora la care vorbim din ce în ce mai mult despre medicina predictivă, concepția homeopatică despre teren, care permite într-o oarecare măsură să se prevadă evoluția stării de sănătate a unui individ, vine să pună prima piatră la edificiul medicinei de mâine.

Photo by Laura Olsen on Unsplash

- Anunț -

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.