Dacă în urmă cu două decenii noțiunea de fitoterapie avea in limba română dublu sens, adică terapia cu ajutorul plantelor și ,,tratarea plantelor sau a semințelor cu diferite substanțe chimice pentru combaterea bolilor sau dăunătorilor”, în prezent, atât in limba noastră, cât și în celelalte limbi de largă circulație, prin fitoterapie se înțelege din ce în ce mai mult utilizarea plantelor sau a produselor obținute din acestea în scop profilactic sau curativ. În același sens, prin aromaterapie (termen elaborat cu cinci decenii în urmă din școala din Lyon in 1926), se înțelege utilizarea uleiurilor aromatice sau ,,esențiale” sau ,,volatile” sau ,,eterice” în profilaxia sau tratamentul bolilor infecțioase sau de altă natură.
În ceea ce privește obiectul fitoterapiei și aromaterapiei și acesta și-a îmbogățit conținutul în special în ultimele două, trei decenii. Dacă între cele două războaie mondiale și în următorii ani, o dată cu dezvoltarea chimioterapiei până la nivelul de industrie grea, in unele țări, fitoterapia a înregistrat stagnare sau chiar regres, in prezent și în special in perspectivă, această ramură a terapiei naturale cunoaște și va cunoaște o pondere din ce în ce mai mare. La baza acestei afirmații stau două argumente importante, unul de ordin științific, iar celălalt de ordin economic, pe care le vom analiza în articolele următoare.
