Visele ni se prezintă într-o enormă varietate, pentru că însăși viața pe care ele o reflectă prezintă o caracteristică absolut asemănătoare. Dar chiar în cadrul acestei enorme varietăți, ele pot fi grupate în categorii mari, în funcție de criteriul care stă la baza respectivei categorisiri.
Astfel, după caracterul participării personale la dinamica viselor acestea pot fi împărțite în active și pasive, în prima categorie intrînd visele în care subiectul este implicat direct în acțiunea onirică, în vreme ce în cea de-a doua, subiectul asistă doar ca spectator.
Visele mai pot fi împărțite în functie de factorii care le evocă.
Astfel, vom avea de a face cu vise-amintiri, vise-temeri, vise-realizări de dorințe etc. etc. In funcție de mesajul lor mai mult sau mai puțin ascuns. visurile pot fi împărțite, de asemenea, în mai multe categorii, cele mai principale dintre acestea fiind reprezentate de visurile ideatice sau de creație. Dar, indiferent de categoria din care face parte, nu trebuie uitat faptul că la originea oricărui vis, și chiar a celui mai fantastic dintre ele, se află o scenă văzută sau trăită.
Visele nici într-un caz nu apar din senin, sau mai bine zis din bezna nopții, ci din crîmpeie de viață trăită la lumina zilei și asta în ziua precedentă sau în oricare altă zi care o precede pe aceasta, chiar dacă ea ține de domeniul primilor ani de viață. Este perfect adevărat: în vis totul este posibil, cu condiția ca să existe, pentru a ne lua zborul pe această cale, o rampa de lansare ori cât de mică ar fi aceasta, reprezentată de o scenă, după cum am mai spus văzută sau trăită, indiferent cînd s-a întîmplat aceasta. Aceasta este numitorul comun al tuturor vise- lor, oricât de haotice și de dezorganizate ni se prezintă ele pe tava somnului paradoxal. Visele reprezintă, într-adevăr, o literatură a somnului și încă o literatură de „science fiction” de înaltă clasă, dar în această literatură, măcar un singur rind cuprinde adevărul gol-golut, cum se spune în mod obișnuit.
Visele ideatice sau creatoare.
Visele de acest gen se caracterizează prin faptul că în desfășurarea lor pe de o parte înfloresc idei roditoare și, pe de alta, că în acest cadru oniric particular, multe probleme irezolvabile în cursul zilei își găsesc soluția în cursul nopții, și anume în acela al unui vis. Este cunoscută în acest sens inspirația onirică care l-a scos pe cunoscutul romancier Edgar Wallace dintr-un penibil impas creator. Sus-numitul, într-un moment cînd se găsea la fundul sacului pe linie de inspirație, la capătul unei săptămîni de vană așteptare, era gata să-și arunce manuscrisul în foc; și asta pentru simplul motiv că se poticnise tocmai la ultimul capitol. lată însă că într-o noapte hotărîtoare, și în cadrul unui vis, conflictul eroilor își găsi rezolvarea și capitolul în cauză putu astfel fi scris, iar manuscrisul predat editorului. Tot grație unui asemenea vis, laureatul Premiului Nobel, Paul Ehrlich, descoperitorul Salvarsan-ului, medicamentul suveran de tratament al sifilisului în prima jumătate a secolului de față, intră în posesia mecanismului în virtutea căruia celulele se apără de atacul otrăvurilor. Un alt chimist. și anume August von Stradonitz, este beneficiarul unei situații asemănătoare. deoarece atipind câteva minute într-un autobuz londonez, a avut șansa unei inspirații onirice, care la ajutat să elaboreze una din teoriile sale.
Descifrarea mesajului criptic, ascuns, al viselor a reprezentat o preocupare cu caracter per- manent în gîndirea umană. Practic în toate timpurile și în toate colectivitățile umane a existat credința, dacă nu și convingerea, că visele nu sînt numai niște simple capricii ale somnului, ci mai degrabă un alfabet al acestuia și, bineînțeles un alfabet arhaic care, din nefericire, nu a fost încă elucidat. Este de-a dreptul impresionantă perseverența cu care oamenii s-au străduit, pe tot parcursul evoluției lor, să descifreze mesajul viselor și, implicit, alfabetul lor criptic. Este, de asemenea, impresionantă ponderea ce revine acestei probleme în cultura și civilizația mai tuturor colectivităților umane, și asta din chiar vremurile imemoriale ale constituirii lor.
Reamintim apropo de importanța care a fost acordată prin definiție viselor, că au existat epoci, istoricește determinate, cînd exista obligativitatea ca acestea să fie comunicate con- ducerii respectivei comunități, și de regulă așa-numitului sfat al bătrînilor. In Roma antică, de exemplu visele mai ieșite din comun erau aduse chiar la cunoștința senatului, unde erau supuse discuției colective. Exista în vremurile de demult credința, care nu a fost încă complet desrădăcinată din conștiința umană, pe de o parte că există oameni, în mod particular receptivi la mesajele nopții și, implicit ale visului și, pe de alta, că există oameni, în mod particular dotati pentru descifrarea, deci pentru,,citirea” lor. Aceasta este explicația pentru care în nenumărate culturi și civilizații, și anume la cele antice, cititorul de vise, respectiv acela care le interpreta, se afla în vîrful piramidei sociale și, din acest motiv, în imediata apropiere a factorilor de conducere. Mai mult decât atît, îndeletnicirea cu interpretarea viselor a fost considerată, secole de-a rîndul, ca reprezentînd un act suprastructural care nu poate fi efectuat decât în contul unei anume pregătiri și erudiții și, mai ales, în contul unei anume vocații. Însuși faptul că mitologia elenă, situație întîlnită la multe alte mitologii și tradiții, dispune de un anume zeu reprezentînd lumea proteiformă și haotică a viselor, pledează pentru importanța deosebită acordată acestei lumi. Un alt fapt care reliefează această importanță ține de situația că visele au fost investite în majoritatea culturilor și civilizatiilor cu o funcție oraculară care, de regulă, îmbracă două aspecte: unul ținînd de posibilitatea apariției unei zeități în visul unui muritor, căruia îi transmite pe această cale anume mesaje, fie în interesul său personal, fie al colectivității din care face parte, și altul ținînd de posibilitatea unora ca, pe calea visului, să se infiltreze în lumea viitorului, și să se preocupe în special de ceea ce se poate întîmpla în acest cadru.
Și, în sfîrșit, un ultim argument care pledează pentru particulara importanță acordată viselor în anumite perioade ale istoriei, ține de faptul că majoritatea religiilor intuind influența extra- ordinară pe care o pot exercita cel puțin anume vise asupra gîndirii umane, au prefabricat“ în mod deliberat asemenea produse, pe care le-au folosit spre a stăpîni pe această cale masele. În acest caz este vorba despre așa-numitele vise charismatice care, mînuite și cultivate cu abilitate și pricepere, au adus servicii imense diverselor religii. Din multitudinea de exemple pe care le pot da spre ilustrarea celor afirmate, mă voi opri doar asupra a câtorva dintre ele. Unul dintre ele ține de arhicunoscutul vis al faraonului, popularizat de textele biblice, în legătură cu cele șapte perechi de vaci grase și încă pe atîtea de vaci slabe, vis pe care l-a interpretat cu tîlc” personajul biblic cunoscut cu numele de losif, și transmis ca atare din generație în generație. Istorii de acest gen, cînd visele sînt interpretate circumstantial drept canale de comunicare dintre „divinitate”, “exponenții ei” și om pot fi găsite din abundență cum am mai spus în toate mitologiile, tradițiile, credintele și culturile tuturor colectivităților umane. Dar toate aceste istorii au rămas sub Proba Aspră a Timpului doar niște simple istorii și fabulații. Astăzi ne este foarte clar, că visul reprezintă o trăire subiectivă și aleatorie, și bineînțeles tot subiectivă și aleatorie este și munca cititorilor de vise sau de stele, profesii care s-au demonetizat de la sine pe parcurs, și asta tocmai din cauza subiectivismului și aleatorismului care le caracteriza din abundență. Într-adevăr, oamenii văd în somn tot felul de fiinte, de lucruri și de întîmplări, care mai de care mai interesante. Totul evoluînd bineînțeles sub însemnele aleatorismului, imaginarului și subiectivismului. Astfel nu trebuie să ne surprindă că în somn putem vedea masivul Himalaia evaporîndu-se și dispărînd, piramida lui Keops transformîndu-se in fluture și dansînd, iar stelele transformîndu-se în fulgi de zăpadă. În vis totul este posibil. De ce n-ar fi atunci posibil ca tot în acest cadru să dialogăm cu zeii sau, și mai adesea, să le receptăm mesajele lor sacre. Mai mult decât atît, la multe popoare a existat credința că visele sînt provocate de zei, demoni sau alte forte supranaturale. Această credință a dăinuit, cel puțin în țările din bazinul Mediteranei, pînă cînd în Sparta antică a apărut instituția eforilor, organe legislative care se îndeletniceau cu promulgarea legipelor, efori care se ghidau în alcătuirea respectivelor legi după visele pe care le-au avut. Și tot din epoca antichității eline datează și primele încercări de explicare a viselor de pe poziții rationale, și nu pur empirice cum fusese situația pînă atunci. Aristotel de pildă, socotea că visele sînt rațiunea continuată în timpul somnului. Cel mai mare medic al anti- chității eline, Hipocrat definea visele ca pe produse ale activității creierului, în vreme ce un alt mare medic al aceleiași antichități. Galen, susținea la rîndul său că visele reflectă starea organismului. În același timp, este interesant de remarcat un lucru cât se poate de logic de altfel și anume că nici zeii atotputernici, nici cei care explicau visele, nu vedeau” lucruri pe care respectiva epocă nu le cunoștea. Un patrician roman, de pildă, nu putea să o viseze pe Afrodita, zeița frumuseții bînd o sticlă de Pepsi Cola sau ascultînd muzică la un casetofon, în vreme ce un fierar analfabet din evul mediu, nu putea să viseze că folosește un ciocan pneumatic. Cu alte cuvinte, omul vede în vis numai ceea ce îi este cunoscut lui din starea de veghe, indiferent din ce zi a existenței sale. In linii mari factorii care stau la originea viselor pot fi grupați în trei categorii principale, acești factori manipulînd datele furnizate de starea de veghe cu tot ce a receptat ea din universul nostru interior, întotdeauna variabil, cât mai ales din cel exterior, care este și mai variabil fiecare epocă imprimînd elemente noi acestui univers.
Cele trei categorii de factori de care vorbim mai sus se prezintă cam astfel.
În prima categorie intră stimulii externi, care ni se prezintă bineînțeles într-o mare varietate, și care sînt percepuți subsenzorial de subiectul care doarme.
În a doua categorie intră stimulii endogeni, plecați de la organele noastre interne, ca și cei care semnalează diverse modificări patologice ce survin în organism. Vom insista asupra acestui din urmă aspect în capitolul în care vom analiza corelațiile dintre vis și bolile care își fac simțită prezența în organism pe această cale.
Și, în sfîrșit într-a treia categorie grupăm diversele autoactivări mai mult sau mai putin semnificative ale unor subsisteme corticale.
Așa cum mai sus ne-am străduit și am categorisit factorii principali care stau la originea visurilor, ne vom strădui în continuare să facem același lucru, sistematizînd perena năzuintă a oamenilor de a descifra mesajul criptic al viselor.
Și în acest domeniu putem individualiza trei etape principale:
- Etapa empirică a oniromanției, de care am pomenit și care, după cum am văzut, nu a rezistat la Proba Aspră a Timpului și mai ales la probele la care a supus-o știința în general și cea modernă în particular.
- Etapa psihologică de interpretare a viselor, dominată în special de cercetările lui Sigmund Freud și de elevii săi, care vedeau în vise,,chei” ce mijlocesc întelegerea diverselor conflicte psihice, conflicte care n-au reușit încă de a se face conștientizate: Freud și elevii săi au elaborat în ambianta acestei gîndiri unilaterale metoda terapeutică a psihanalizei. Din capul locu- lui însă precizăm faptul, că fără a contesta anumite laturi pozitive ce revin psihanalizei, este totuși indiscutabil cu totul simplist, de a reduce psihologia umană la o simplă cutie de rezonanță a vieții erotice, așa cum fac psihanaliștii.
- Etapa ultimă, din lunga istorie a înterpretării viselor este aceea care își revendică dreptul de a le analiza pe acestea de pe poziții mixte: psihologice și neurologice. Este vorba despre etapa neuropsihologică în care ne aflăm și acum. Spre a sublinia câtă vreme s-a scurs sub însemnul acestor etape, și cum se repartizează ea, vom preciza că primei etape, respectiv celei empirice îi revin aproape toate secolele cu excepția ultimelor două, de la apariția omului pe pămînt. Prima carte de interpretare a viselor apărută pe planetă, pare a fi cea întitulată Oneirokritika, aparținînd omului de cultură grec Artemidor de Dali, care a trăit prin secolul II al erei noastre, Această lucrare, concepută ca o sinteză a experienței magice egiptene pe această linie, ca și a experienței culturii grecești din ce în ce mai rationalistă, care mereu a fost remaniată, îmbogătită și modernizată a rezistat pe parcursul istoriei pînă în zilele noastre. De altfel, sute de cărți de acest gen au apărut pe toate meridianele lumii și în toate timpurile, inclusiv și în acelea moderne, cu toate atestînd monumentala credulitate umană în materie de vise, pe de o parte, și extraordinara fascinație exercitată de vise, pe de alta.
Nu trebuie să uităm că visul reprezintă cel mai adesea o combinație ireală, extrem de încîlcită dar de impresii reale, impresii care se identifică cu cele câteva boabe de aur pe care le extragem din cantități mari de rocă care n-are nici o legătură cu prețiosul metal. Nici coșmarurile și nici visele obișnuite, apreciază specialistul sovietic Z. Kosenko în lucrarea sa,,Somnul și visele”, nu ascund nimic misterios. Toate visele depind numai de particularitățile omului.de personalitatea sa, de caracterul său, de modul de viață și de starea sănătății sale. Este cu totul fără rost să căutăm în ele un subînțeles inexistent, să le tilcuim aiurea, și să vedem în ele niște preziceri ale unor evenimente viitoare. Dacă noi nu sîntem în stare să prevedem toate întîmplările nici atunci cînd sîntem în stare de veghe, și stăpîni ca atare pe gîndirea noastră, cu atît mai puțin sîntem capabili de a face acest lucru, atunci cînd dorim, atunci cînd celulele cerebrale sînt frînate. Visele nu arată ceea ce va fi, ci numai ceea ce a fost și ceea ce este.
Este de presupus că există desigur un grăunte de adevăr numai că acest grăunte este încorporat aidoma grăuntelui aurifer, în mii și mii de grăunțe de nisip, de unde și dificultatea de a-l repera și de a-l extrage. Aceasta, pe de o parte, pentru că ne reamintim de regulă numai de fragmente de vise, și nu de ele privite în ansamblu, în mod integralist, majoritatea pierzîndu-se în uitare și, pe de alta, pentru că visele sînt prin definiție haotice și deconcertante. În legătură cu primul aspect, este bine de a ști că visele durează în medie între 5-10 minute, dar nu sînt rare cazurile cînd durează incomparabil mai puțin. Este bine, de asemenea de a ști, că diferența între acei care își reamintesc integral visul avut și între aceia care-și reamintesc doar de fragmente din el, nu ține nici de cantitatea mai mare sau mai mică de vise, nici de conținutul lor mai mult sau mai puțin bogat, ci doar de momentul trezirii, raportat la acela al desfășurării lor. Este pe deplin clarificată situația, că cu cât ne trezim mai repede de momentul visării, cu atît ni-l reamintim mai cu fidelitate pe acesta.
Dacă trezirea se face însă la o anume distanță de vis, acesta se va estompa pînă la dispariție. Contează însă din acest punct de vedere nu numai dependența momentului trezirii de acela al desfășurării visului, ci și de momentul din noapte cînd are loc trezirea. În acest sens, visele din spre ziuă se memorează mai bine decât acelea de la începutul somnului sau din toiul său. Apoi se rememorează mai bine visele lungi decât acelea scurte, fapt ce în esență pare a reprezenta o contradicție, un paradox. Tot așa se rememorează mai bine visele cu intensitate senzorială și emoțională mai pregnantă, în comparație cu cele neutre, ceea ce de altfel este cum nu se poate mai logic. Se pare că excitarea mai intensă a scoarței cerebrale nu este străină de aspectul cantitativ al viselor și nici de frecvența lor.
Același lucru este valabil și pentru temperatura corpului, în sensul că cea mai mare cantitate de vise avem spre dimineață, cînd și temperatura corpului își atinge cotele ei minime. Și în sfîrșit. mai este un lucru care trebuie reținut, și anume acela că visele întrerupte au șanse incomparabil mai mari de a fi fixate în memorie: Dar ori cât de bulversantă ar fi dramaturgia onirică, aceasta poate să ne scape din punctul de vedere al înregistrării mnestice (adică a ceea ce ține de memorie), pe de o parte pentru că de regulă nu reținem decât fragmente de vise și, pe de alta pentru că chiar atunci cînd reținerea este fidelă, grăuntele de adevăr de care practic nu este lipsit nici un vis, este atît de bine camuflat, încât totul se reduce în cele din urmă la un mesaj cifrat, care practic nu spune nimic, iar dacă totuși spune ceva, spune că orșice este posibil, ceea ce este de-a dreptul deconcertant și derutant.
Și acum în finalul acestui capitol, câteva cuvinte despre psihanaliză, despre modalitățile acestei metode de a dezlega visele și despre veleitățile ei terapeutice pe linie de echilibrare psihică. Initial psihanaliza a fost o teorie și o doctrină fundamentată de către Sigmund Freud. vizind structura și funcțiile inconștientului în determinarea vieții psihice și în geneza nevrozelor. Ulterior a devenit o metodă psihoterapică, care și-a propus ca să descopere pe baza analizei psihologice, substraturile și mobilurile inconștiente ale diverselor tulburări de comportament, pe care apoi să le dizolve, să le destrame pe calea conștientizării. În concepția adepților metodei se au în vedere dorințe. în special sexuale, care, nefiind admise în conștiința individului, sînt izgonite, sau cum se spune în limbajul de specialitate, „refulate” în subconștient, unde generează conflicte latente și stări tensionale. Tot în această concepție, aducerea conflictelor și stărilor tensionale menționate în cîmpul conștiinței, se soldează cu vindecarea, cu echilibrarea psihică.
Potrivit însă unui cercetător român în problematica complexă a somnului și a visului, profesorul dr. Liviu Popoviciu, Freud supraestimează în mod exagerat inconstientul, punînd pe plan secundar constientul, căruia ii atribuie calitățile organului de simț, care percepe mai mult sau mai puțin bine datele inconștientului. El (adică Freud – n.n.) a afirmat că există în noi o forță sau o organizare biologică, care acționează fără știrea noastră asupra reprezentărilor despre lume. Visul este o poartă deschisă spre inconștient” (sublinierea ne apartine). În monumentala sa monografie în care abordează probleme de psihologie, fiziologie și de patologie întitulată „Visul”. Liviu Popoviciu trage concluzia cum nu se poate mai pertinentă pe marginea doctrinei lui Freud și a metodologiei sale în ceea ce privește studiul viselor și care sună astfel: „După opinia noastră, psihanaliza a apărut în mod prematur, pe un fond de cunoaștere ineficient, intuind unele aspecte ale psihicului uman, dar oferindu-le o rezolvare insuficientă. Tributar unor concepții științifice materialiste în biologie (darvinismul, cu descrierea instinctelor și cu teoria evoluției speciilor) în fizică (teoriile termodinamice), în filozofie (principiile dialecticii), în neurofiziologie (deși nu a reușit să-și însușească principiile genial descrise de Pavlov), Freud a încercat să aplice o metodologie la studiul viselor. Astfel, el a realizat construcția unui edificiu, care pe lîngă unele puncte reale de rezistență, are multe spații goale, neacoperite, afirmații încărcate de prezumții, aproximări și subiectivism ce generează inconsecvențe în interpretare și a lăsat multe șanse dezvoltărilor idealiste sau materialist-vulgare, biologizante, a unor probleme atît de complexe ca geneza psihicului uman. Lipsa concepței materialist-dialectice a făcut imposibil de evitat asemenea exagerări sau generalizări pripite, în contrast flagrant cu o practică psihoterapică adesea eficientă sau cel putin cu șanse de eficientă”. În această concluzie au fost sintetizate cum nu se poate mai bine laturile pozitive ca și cele negative ale freudismului și în special ale psihanalizei.
O atitudine critică față de psihanaliză care prin definiție exagerează semnificația psihologică a viselor are și Wilse Web b, psiholog comportamental în cadrul Universității din Florida, S.U.A., precizînd că nu există pînă la ora actuală nici o dovadă certă a semnificațiilor psihologice a viselor. Este evident, adaugă tot acesta, că exact aceeași stare există și la cîine, maimuță, găină și șobolan. Iar dacă găina trăiește aceleași stări, cum s-ar putea ca această pasăre să fie frămîntată de complexul său oedipian. Merită a ști, apropo de această pe cât de hilară pe atît de științifică afirmație, că cel ce a făcut-o, adică psihologul comportamental Wilse Webb, studiază problematica complexă a viselor de peste douăzeci de ani.
Image by diana.grytsku on Freepik
