Care sunt semnele suferinței psihice?

Vom începe prin a descrie câteva din cele mai importante semne ale bolilor a căror prezență trebuie să îndrume către medicul psihiatru.

Desigur ele nu semnifică totdeauna o boală, iar atunci când sunt semnele unei boli, aceasta nu este totdeauna o boală psihică.

Prin aceasta vrem să atragem atenția asupra faptului că unele simptome care sunt atribuite în mod comun unei afecțiuni psihice nu au totdeauna legătură cu aceasta și că numai medicul specialist este în măsură să discearnă, atribuindu-le adevărata valoare.

Dar numeroase semne care par pacienților că sunt legate neapărat de o afecțiune organică sau somatică și pentru care bat la ușa cabinetelor de medicină internă, chirurgie, endocrinologie, cardiologie, neurologie etc., aparțin de fapt psihiatriei și trădează existența unei boli psihice.

Anxietatea este o stare afectivă dominată de neliniște, de teamă, fără un obiect precis. Este teama de ceva imprecizabil, resimțită global in unitatea somatopsihică, fără să poată fi însă localizată, deci precizată.

Dar numeroase semne care par pacienților că sunt legate neapărat de o afecțiune organică sau somatică și pentru care bat la ușa cabinetelor de medicină internă, chirurgie, endocrinologie, cardiologie, neurologie etc., aparțin de fapt psihiatriei și trădează existența unei boli psihice.

Anxietatea este o stare afectivă dominată de neliniște, de teamă, fără un obiect precis. Este teama de ceva imprecizabil, resimțită global in unitatea somatopsihică, fără să poată fi însă localizată, deci precizată.

Tratată ca o temă permanentă, imprecisă și vagă, anxietatea pare să fie o aproximare nefavorabilă a viitorului, o lipsă de încredere față de posibilitățile proprii de a răspunde față de problemele pe care le ridică existenta.

În forma ei mai benignă anxietatea se manifestă ca o simplă neliniște, iar in forma maximă apare sub forma crizelor de anxietate sau atacului de panică.

Manifestările anxietății, pe care de obicei pacientul le recunoaște ca psihice, sunt: tensiunea emoțională, teama, timiditatea, frica de întuneric, subestimarea de sine, unele eșecuri sexuale și neliniștea inexplicabilă.

În afară de acestea există unele simptome somatice care pot fi de asemenea manifestări ale anxietății: palpitații, tahicardie, amețeli, slăbiciune, pierderea cunoștinței, vasodilatație cutanată, lipotimii, cefalee pulsatilă, migrene, greață, vărsături și altele.

Crizele de anxietate se manifestă cu multe din simptomele menționate, creând bolnavului o stare deosebit de neplăcută.

Astenia este unul dintre cele mai frecvente motive pentru care se solicită o consultație medicală.

,,Astenos“ înseamnă în limba greacă, lipsă de putere, oboseală, dar astenia nu se identifică cu oboseala apărută după un efort fizic sau intelectual.

Îndelungat sau după o perioadă de încordare psihologică prelungită, care de obicei, după o perioadă de somn și odihnă revine la starea de confort fizic intelectual anterioară.

Astenia apare ca o diminuare a resurselor energetice care par să nu se mai refacă și care nu mai poate fi explicată prin intensitatea unui efort intelectual sau fizic. Poate fi descrisă în mod diferit, ca lipsă de putere, de forță, „de formă“, imposibilitatea de a mai face față sarcinilor, lipsă de elan, de chef.

Cele mai mici eforturi epuizează resursele fizice, iar starea sufletească care o însoțește este modificată în sensul iritabilității, indispoziției, nesiguranței. Performanțele sunt din ce în ce mai reduse, activitatea fizică și psihicăpare o povară.

Aspectul general al suferindului de astenie sugerează prin întreaga ființă epuizarea: paliditate, lentoare în mișcări, vorbire lentă și monotonă, lipsă de vivacitate și de energie.

Trebuie subliniat de la început că, deși este un simptom psihic, astenia apare in majoritatea bolilor. Astfel, poate surveni in boli infecțioase cronice (tuberculoză, endocardită, infecții minore), in infecții virale (gripă, hepatită epidemică, mononucleoză) și in parazitoze (giardioză, helmintiaze etc.). Apare de asemenea in tulburările endocrine, metabolice și nutriționale ca: boala

Addison, hipotiroidia, insuficienta hipofizară, diabetul zaharat, deficiente nutritionale, tulburări ale echilibrului hidroelectrolitic și acidobazic (deshidratări, hipopotasemii, alcaloze și acidoze).

În bolile interne, astenia poate fi prezentă în bolile inimii (valvulopatii și boala ischemică), insuficiente respiratorii, renale, anemii cronice, hepatite cronice, neoplazii, hemopatii maligne.

De asemenea, se pot întâlni stări astenice în intoxicațiile cronice, în inadecvarea dozelor medicamentoase consumate timp îndelungat (tranchilizante, neuroleptice, săruri de aur, hipotensoare); și unele boli neurologice au ca manifestare comună astenia: cerebrastenia posttraumatică, boala Parkinson, scleroza in plăci, miastenia, polimiozita.

În domeniul bolilor psihice astenia este aproape nelipsită din tablourile simptomatologice obișnuite. Se intilnește în primul rând in nevroze, in bolile psihice datorate unei cauze organice, in stările ce succed o psihoză, in toxicomanii, in cele mai multe din tulburările legate de involuție.

Am insistat asupra acestui simptom, deoarece apariția lui necesită prezentarea la medic, care va stabili cauza asteniei și indicațiile terapeutice specifice.

Menționăm că este la îndemâna oricui evitarea apariției surmenajului, a stărilor de oboseală îndelungată, printr-un program rațional de viață și muncă in care să nu existe , nopți pierdute“, abuzuri de toxice (tutun, cafea, alcool, medicamente), o alimentație completă în care trebuie să predomine produsele naturale cu o suplimentare in perioadele ,,critice“ (de suprasolicitare), a aportului de proteine (lapte, carne, pește, ouă) și glucide (fructe, miere, dulciuri).

Timpul liber va fi folosit rațional și va cuprinde totdeauna activități fizice ca gimnastica, înotul, tenisul, mersul cu bicicleta, turismul alpin, spectacole recreative.

După perioadele de încordare îndelungată sau suprasolicitare, concediile de odihnă vor fi planificate și organizate în așa fel, incit să nu constituie un nou efort, ci să fie un prilej de refacere și tonificare, in care desigur, factorii naturali (peisaj, altitudine, factori de microclimă) să joace rolul unei terapii nuanțate și personale.

Agitația este definită, în psihiatrie ca acte motorii, fără finalitate, exprimând de regulă o stare afectivă sau o trăire delirantă.

Stările de agitație sunt deosebit de impresionante și traumatizante pentru anturaj, care adesea asistă neputincios la mișcările incoordonate și lipsite de scop ale subiectului agitat, primejdioase pentru persoana agitată, pentru bunurile sale materiale, ca și pentru anturajul acesteia.

Pot să apară brusc neașteptat la o persoană fără antecedente psihice, in urma unui traumatism fizic sau psihic major, ca și la persoane cu antecedente psihiatrice (epilepsii, psihoze, etilism cronic, demente).

De notat că stări de agitație, însă de mică intensitate pot să apară la persoane cu structuri dizarmonice de personalitate, in nevroze, mai ales in cea isterică și anxioasă.

Agitația isterică sau criza de nervi se caracterizează prin faptul că apare într-o situație conflictuală, are un caracter teatral, de spectacol (are loc numai cu ,,martori”), este însoțită de leșinuri, paralizii, sufocări ale subiectului agitat (90% din cazuri femei).

Stările de agitație constituie urgențe psihiatrice, necesitând spitalizarea și intervenția rapidă a medicului.

Spitalizarea bolnavului agitat se face cu dificultate, datorită greutăților legate de transportul acestui bolnav, de lipsa lui totală de cooperare, totuși familia, anturajul vor evita, in măsura posibilului, brutalizarea și imobilizarea forțată a bolnavului până la contactul cu medicul.

Cefaleea este un simptom foarte banal, care poate să apară în numeroase tulburări, din cele mai diferite și care poate să îmbrace o mare diversitate de manifestări, mai ales În ceea ce privește durata, intensitatea și localizarea.

Poate să apară ca o simplă apăsare in zona frunții, senzație de apăsare pe cap, sau ca dureri pe o jumătate de cap, durere cu caracter pulsatil, dureri localizate in zona occipitală sau temporală etc. Poate să dureze de la câteva minute la câteva zile.

În ceea ce privește cauzele care provoacă durerea de cap, acestea se înscriu într-un registru variat din care vom încerca să notăm: migrenele (cefalee cu caractere clar definite: cuprinde numai jumătate de cap, apare și dispare bruse, este însoțită de senzație de vărsătură și fotofobie, are caracter familial, cauze oftalmologice, neurologice, vasculare, metabolice, endocrine, toxice și infecțioase).

Din circumstanțele in care durerea de cap apare in psihiatrie, vom nota: nevrozele, sindroamele psihoorganice cronice, epilepsiile, intoxicațiile (in special cea aleoolică), depresiuni, patologia involutivă și vasculară.

Apariția cefaleei și mai ales persistența ei va îndruma la medicul generalist. Lipsa de răspuns la tratamentul simptomatic va orienta către aprofundarea examinărilor și consult de specialitate.

Câteva măsuri de igienă mintală sunt de luat in legătură cu cefaleea, printre care menționăm: întreruperea toxicelor (în primul rând tutunul), corectarea somnului, un regim alimentar mai ușor, fără alcool, plimbări in aer liber.

Apariția unor dureri de cap cu caracter repetitiv la persoanele purtătoare de ochelari impune verificarea acestora și eventuala lor schimbare.

Confuzia. În limba latină termenul ,,confusus” era folosit cu înțelesul de nedeslușit, imprecis, neclar, nelămurit. Confuzia are in psihiatrie sensul de scădere a vigilității (a stării de trezie), cu perturbarea gravă a capacității de memorare si orientare. De asemenea sunt încetinite percepțiile, ca și capacitatea de judecată și sinteză la care se poate adăuga prezența halucinațiilor.

Bolnavul confuz pare să fie rupt de realitatea care-l înconjură, privește inexpresiv în depărtare, „cu ochi care parcă nu văd“, gesturile sunt încetinite, lipsite de îndemânare, vorbirea este incoerentă, iar comportamentul, lipsit de logică, poate să ia aspectul unei agitații dezordonate.

Bolnavul cu confuzie mintală nu știe nici unde se află și nici nu se mai poate orienta în timp.

Confuzia mintală este un simptom grav, care impune intervenția de urgență a medicului psihiatru; bolnavul confuz va fi transportat în cel mai scurt timp la spitalul de psihiatrie pentru a primi tratament și îngrijire de specialitate. Confuzia mintală poate să apară in boli ca: alcoolismul cronic, intoxicațiile medicamentoase, stări febrile, tulburări metabolice, traumatisme craniocerebrale, meningo-encefalite, accidente vasculare cerebrale, afecțiuni endocrine.

Enumerarea cauzelor posibile, generatoare ale confuziei mintale a fost făcută numai în scopul de a atrage atenția asupra gravelor circumstanțe in care apare acest simptom și asupra faptului că, pentru salvarea bolnavului, este necesară intervenția urgentă a medicului.

În lipsa tratamentului etiologic și simptomatic, confuzia mintală poate evolua către moartea bolnavului.

Depresiunea este definită ca o prăbușire a dispoziției, a acelui tonus afectiv bogat în toate instanțele emoționale și afective, care dă tonalitate stărilor noastre sufletești.

Este însoțită de actualizarea amintirilor neplăcute și triste, de o viziune amenințătoare a viitorului, de lentoare psiho-motorie, manifestată atât pe plan ideativ, cât și în gesturi și mișcări. De asemenea depresiunea se însoțește de o scădere a vitalității, astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnii, scăderea poftei de mâncare, scădere în greutate, tulburări sexuale.

Se poate manifesta cu intensități diferite, de la forme ușoare, în care simptomele relatate anterior sunt puțin marcate, până la forme grave, in care depresiunea se însoțește de idei sau tentative de sinucidere.

De asemenea poate să apară în circumstanțe diferite in reacții secundare unor psihotraume, în nevroze, in tulburările involutive, in bolile cu determinare endogenă sau secundară unor procese organice. Este un simptom foarte frecvent in psihiatrie, a cărui apariție necesită recurgerea la ajutorul medicului psihiatru.

Este recomandabil să se recurgă la ajutorul medicului psihiatru ori de câte ori apare o modificare de durată a dispoziției anterioare, atunci când se ivesc tulburări de somn, mai ales către sfârșitul somnului, sau când survin acuze somatice cărora ceilalți medici (internist, neurolog, otorinolaringolog, cardiolog etc.) nu le decelează nici un corespondent lezional.

Lupta cu starea depresivă nu trebuie făcută fără, ajutorul medicului, fiind imposibil de realizat, mai ales în cadrul depresiunilor endogene, o ameliorare satisfăcătoare a dispoziției bolnavului.

Existența unor antecedente personale sau familiale (prezența altor bolnavi psihici în familie) va necesita adresarea de urgență, atunci când apar semnele depresiunii, la cabinetul de psihiatrie.

Ca și în cazul anxietății, stările depresive se pot manifesta prin semne care nu par la prima vedere să țină de o stare depresivă și deci nu ar necesita o intervenție din partea psihiatrului. Din acestea notăm: dureri de cap cronice, resimțite ca o presiune cerebrală sau senzația de arsură în cap, nevralgi ale feței sau in regiunea lombară, opresiune precordială, tahicardie, senzație de sufocare și de nod în gât, uscarea gurii, balonări, constipație, perturbări ale ritmului somnului, crize de transpirație nocturnă, astenie matinală, dureri abdominale, micțiuni frecvente, dureri difuze in organele uro-genitale și, mai rar, căderea părului.

Lipsa posibilității de a găsi o cauză tulburărilor menționate va orienta către medicul psihiatru.

Insomniile sunt tulburări ale somnului, care îl fac să diminue atât pe plan cantitativ (ea durată), cât și calitativ (ca profunzime și capacitate de refacere).

Somnul: întreruperea temporară și periodică a vigilității (stării de trezie) constituie o perioadă de refacere fiziologică a capacității de funcționare optimă a psihismului. Nevoia de somn are o componentă ereditară, care nu se modifică și una dobândită, variabilă în funcție de obișnuințele individuale, de preocupările de moment, de dispoziție și de vârstă.

Durata somnului scade cu vârsta, media ei fiind pentru adult 7-8 ore, dar există și persoane care, deși nu depășesc 6 ore de somn, desfășoară o activitate normală, fără să resimtă oboseală.

Ritmul somnului depinde mai mult de obișnuințe decât de reglarea biologică, populația putând să se împartă in două mari categorii: subiecți ,,de seară“ și subiecți ,, de dimineață“, în funcție de perioada zilei preferată pentru somn.

Mersul la culcare este legat la copii de obiceiuri și ritualuri, care într-un fel sau altul ajung să se păstreze toată viața, luând la adult aspecte de tipul cititului câtorva pagini, o plimbare, ,0 gură de aer“, o țigară, urmărirea întregului program TV.

Trecerea de la starea de veghe la starea de somn (adormirea) se face pe neobservate și fără nici un efort în mod normal, fiind însă pentru cei cu insomnii o perioadă lungă și chinuitoare. Poate să ia aspectul insomniei de ador, mire atunci când apare la începutul somnului, sau de readormire atunci când subiectul se trezește după numai câteva ore de somn.

Insomnia provoacă o scurtare a duratei totale a somnului, însoțită de senzația neplăcută de oboseală și nu atât de rar cât s-ar crede, de tulburări digestive și scăderi ponderale.

Somnul nu mai poate repara oboseala din ajun, iar perioada de adormire începe să fie așteptată cu teamă de subiect, ceea ce nu duce decât la agravarea insomniei.

Circumstanțele in care pot să apară insomnii sunt următoarele: anumite etape ale existenței (adolescența, climacteriul feminin sau masculin), surmenajul fizic sau afectiv, boli acute in curs de evoluție și episoadele de depresiune majoră.

Adolescența, și mai ales climacteriul, prin modificările psihofiziologice pe care le antrenează, ca și prin dispoziția sufletească particulară pot să ducă la apariția unor scurte perioade de insomnie.

Deși se afirmă că persoanele in vârstă dorm mai puțin decât tinerii, există date contradictorii, admițindu-se in general că, după vârsta de 60 de ani femeile depășesc pe bărbați, in ceea ce privește durata odihnei la pat și somnul, plângându-se in schimb tot timpul de false insomnii (că nu ar putea adormi, că s-ar trezi devreme și că ar avea vise urâte).

Surmenajul fizic rezultat prin supradozarea efortului profesional, agravat de supradozarea așa-ziselor distracții, ca și excesele alimentare, împiedică instalarea somnului.

Surmenajul afectiv rezultat din conflictele ocazionale cu membrii familiei sau cu tovarășii de muncă, schimbările bruște de mediu, excesivele responsabilități, încarcă, în cursul activității diurne subiectul cu stimuli emoționali puternici, care nu pot fi descărcați cu ușurință in perioada premergătoare somnului.

Lipsa destinderii obișnuite dinaintea adormirii, datorată trăirilor emoționale intense, generate de stări conflictuale vii, de evenimente fericite sau nefericite, mai mult sau mai puțin violente, împiedică instalarea somnului.

Bolile acute însoțite de sindroame dureroase (angor, ulcer, dischinezie, migrenă) sau jenă respiratorie (pneumopatie, cardiopatie, astm) fac dificilă instalarea somnului, întreținându-se și agravându-se și prin acest mecanism.

Depresiunea gravă este însoțită totdeauna de insomnie, care are caractere particulare: apare la primele ore ale dimineții, vise neplăcute generând treziri frecvente.

Și alte circumstanțe pot fi însoțite de insomnie de diferite tipuri; din acestea enumerăm: nevrozele, bolile organice cronice, toxicomaniile minore (cafea, cacao, ceai, ciocolată, pepsi) sau medicamentoase, profesii care presupun dereglarea cronică a ritmului somn-veghe.

La acestea vom adăuga stările deteriorative legate de senescență, care sunt însoțite deseori de mari tulburări ale ritmului somn-veghe, mai mult decât de o insomnie propriu-zisă.

Din cele enunțate anterior rezultă și câteva din măsurile care se impun în prevenirea insomniei: psihoigiena existenței zilnice, cu păstrarea unui program cit mai ordonat, evitarea substanțelor cu efect excitant mai ales in partea à doua a zilei, excluderea muncii în asalt, a surmenajului și suprasolicitării, existența unei perioade de relaxare înainte de adormire.

Nu se va recurge din proprie inițiativă la medicația inductoare de somn, știut fiind că fiecare insomnie are particularitățile ei, pentru care numai medicul poate stabili hipnoticul indicat.

Folosirea unui somnifer sau altul, pe criteriul că a făcut și altora bine, dă adesea rezultate rele, ba chiar contrarii, agravând senzația de oboseală.

Reamintim și ținem să subliniem că nici un somnifer nu poate înlocui ritmul normal de viață, regularitatea orelor de somn și detensionarea afectivă.

În cazul in care ținem neapărat la administrarea unei automedicații, aceasta nu va depăși tradiționalele ceaiuri sedative.

Subliniem faptul că o medicație somniferă recomandată de medic nu va fi administrată decât in momentul întreruperii activității și pregătirii pentru

Continuarea activității fizice sau intelectuale duce la reducerea cu peste 50% a efectului somnifer al medicamentului prescris.

Delirul reprezintă o tulburare psihică gravă, manifestată în domeniul gândirii, care își pierde coordonatele inserției in realitate, ancorându-se in imaginar și ilogic.

De altfel termenul de delir își află rădăcina in latinescul ,de lira” care înseamnă „a semăna alături de brazdă”.

Gândirea bolnavului delirant este plină de contradicții pe care acesta pare să nu le ia în seamă, abundă în interpretări și deducții lipsite de logică, somn modifică comportamentul activitatea acestuia, făcându-le insuficiente sau chiar periculoase pentru ceilalți.

Ideile delirante au o tematică fie de depreciere a persoanei bolnavului:  urmărire, prejudiciu, pedepsire, otrăvire, influențare, ruinare, gelozie etc., fie de exagerare a calităților bolnavului: mărire, grandoare, invenție, reformă.

Subiectul se vede transpus în una din aceste ipostaze, care nu au de obicei nimic comun cu realitatea.

Aceste tulburări de gândire se pot asocia cu deformări ale percepției realității halucinații.

Halucinațiile sunt percepții fără obiect, adică formarea unor imagini mintale care nu își află corespondent în realitate. Ele pot fi vizuale (așa-numitele , vedenii“), auditive (voci“ sau „glasuri”), olfactive (mirosuri urâte, pestilențiale), sau tactile (arsuri, furnicături, „curenți” etc.).

Apariția delirului, însoțit sau nu de halucinații este o situație în care psihiatrul va fi consultat de urgență, fiind singurul in măsură să pună în evidență cauza acestor tulburări, ca și tratamentul care trebuie urmat.

Sub presiunea ideilor patologice și a halucinațiilor bolnavul delirant își poate pune in pericol viața sa sau pe a celorlalți.

Nu totdeauna bolnavul cu idei delirante sau halucinații le împărtășește celorlalți, chiar dacă sunt persoane apropiate (membri de familie, prieteni), însă acestea pot fi presupuse atunci când apar modificări comportamentale deosebite, izolări nejustificate, schimbarea bruscă, fără motiv a atitudinilor obișnuite.

Există uneori pericolul ca unele idei de persecuție să fie luate drept realitate și de familie, ajungându-se, fără o verificare a realității acestora, la conflicte grave și nejustificate la locul de muncă sau în familie, in locul unui tratament corespunzător.

Fobiile sunt reprezentate de temeri nejustificate față de obiecte, animale, evenimente, situații, care prin ele însele nu constituie un pericol real sau au o probabilitate infimă de a se produce.

De exemplu, frica de insecte, de șoareci, de aglomerație, de obiecte ascuțite, de înălțime, de mersul cu mijloace de transport in comun etc.

Bolnavul are o senzație intensă de spaimă in prezența obiectului sau situației de care se teme, stare însoțită de manifestări vegetative: transpirații, palpitații, sufocări, amețeli, tulburări de vedere etc., care dispar brusc o dată cu îndepărtarea cauzei generatoare.

Fobiile pot să apară ca singur fenomen patologic, sau pot însoți și alte tulburări psihice. Ele își au cauza in unele obiceiuri greșite (erori de educație din prima copilărie) sau pot să apară ca urmare a unor situații de grea încercare prin care a trecut bolnavul (boli grave, accidente, traumatisme psihice, catastrofe etc.).

O fobie foarte răspândită in epoca noastră este fobia de boli (cancerofobia = frica de cancer, cardiofobia frica de infarct miocardic sau alte boli de inimă).

Fenomene asemănătoare fobiilor și uneori asociate cu ele sunt obsesiile, idei care se impun gândirii, tulburându-i desfășurarea normală. Aceste idei se referă de obicei la acțiuni absurde, pe care subiectul are impresia că le-ar putea face (exemplu: să se dezbrace in public, să provoace un rău unei persoane apropiate, să spună cuvinte jignitoare sau pornografice), acțiuni care contravin întru totul personalității și comportamentului obișnuit al bolnavului.

Aceste idei nu se transformă niciodată in acte, dar parazitează gândirea și activitatea, sunt resimțite ca neplăcute, generând neliniște și teamă, ca și o scădere a randamentului. Ele îl fac pe subiect să se teamă că nu va mai fi stăpân pe acțiunile și gândurile sale și că are o boală psihică foarte gravă.

Deși foarte chinuitoare pentru bolnav, atât fobiile, cit și ideile obsesive nu prezintă pericolul ideilor delirante și halucinațiilor. Apariția unor astfel de fenomene trebuie însă să îndrepte bolnavul către medicul psihiatru, care va recomanda tratamentul medicamentos sau psihoterapeutic potrivit, măsurile de igienă mintală ca educația într-un climat favorabil, calm.

Tulburările de memorie sunt adesea motivul pentru care bolnavul se adresează psihiatrului.

De fapt, de cele mai multe ori ele nu reprezintă decât un simptom banal, fără să însemne boală, dar creează o teamă exagerată, pacientul crezând că-și va pierde integral memoria.

Tulburările de memorie se pot referi la memoria imediată (evenimente și fapte recente) sau la memoria de lungă durată (întâmplări din trecutul mai îndepărtat, lucruri învățate). Acestea din urmă sunt mult mai rare și chiar bolnavul sesizează mai greu prezența lor.

Tulburările de memorie apar cel mai adesea in surmenaj, neurastenie, intoxicații cu alcool, cafea sau nicotină, în stările depresive; in toate aceste circumstanțe tulburările de memorie au un caracter trecător, ameliorându-se o dată cu boala sau cu abaterea de la regulile de igienă mintală care le-a generat.

Există însă și afecțiuni ca: arterioscleroza cerebrală, traumatismele cranio-cerebrale, intoxicațiile alcoolice cronice, bolile organice cerebrale ale bătrânului, in care tulburările de memorie sunt stabile și de cele mai multe ori au un caracter progresiv, adică se agravează o dată cu trecerea timpului.

În aceste stări ele pot să aibă consecințe deosebit de grave pentru bolnav și cei apropiați lui. Datorită faptului că nu își amintește evenimentele reale din existența sa, bolnavul poate înlocui trecutul său cu unul imaginar.

În afara acestor tulburări de memorie, mai există un mod mai particular de tulburări mnezice, cu caracter electiv, referitoare la evenimentele pe care subiectul, in mod conștient nu dorește să și le rai amintească. De altfel, el își amintește toate celelalte evenimente foarte bine, fără să aibă alte tulburări psihice. Aceste amnezii elective sunt legate de obicei de trăiri afective cu încărcătură negativă.

Deși s-a arătat că de cele mai multe ori tulburările de memorie nu înseamnă o stare de boală, considerăm util să amintim că această importantă funcție a psihicului nostru, memoria, necesită măsuri de igienă mintală deosebite, de asemenea trebuie scos in evidență faptul că memoria poate fi antrenată și dezvoltată și că învățarea logică ferește memoria de suprasolicitare si efort.

Măsurile de igienă mintală se referă la evitarea suprasolicitării memoriei (învățatul in asalt, ,,doparea” înaintea examenelor), un ritm normal somn-veghe, o alimentație corectă și completă, evitarea abuzului de medicamente și substanțe cu efect psihostimulant.

Este bine cunoscut faptul că relaxarea psihică, odihna au un efect bine- făcător asupra memoriei. Cine nu știe că deconcentrarea dintr-o problemă înnrasolicitare, in care era nevoie de o reactualizare a unor date din memorie, duce aproape totdeauna la rezultatul dorit, deși înainte de aceasta datele păreau, in ciuda efortului, definitiv uitate.

Tulburările dinamicii sexuale, deși frecvente și deși aparțin prin determinarea lor mai totdeauna cabinetului psihiatric, acestea, din care cele mai frecvente, sunt impotența la bărbat și frigiditatea la femei, se pot manifesta la orice vârstă și cel mai adesea in afara oricăror cauze organice. Psihotraumele, anxietatea, oboseala, abuzurile și excesele, alte boli psihice sunt cauzele cele mai frecvente ale acestor tulburări. O notă particulară o au tulburările sexuale de la adolescență, mai ales la tinerii la care factorii principali sunt constituiți de hiperemotivitate, timiditate și lipsa de experiență. În aceeași sferă, practicarea masturbației de către adolescenți poate influența în mod negativ sexualitatea ulterioară, deși ea nu reprezintă în sine o cauză de boală.

Vom sublinia de asemenea că abstinența (lipsa de relații sexuale) nu este o cauză de boală psihică așa cum încearcă unii să acrediteze. Desigur și aici aplicarea unor măsuri de igienă mintală va armoniza viața sexuală, evitându-i tulburările.

Relațiile sexuale dublate de afectivitate, evitarea abuzului de alcool și medicamente, un regim de viață rațional, menținerea igienii locale sunt condițiile minime pentru igiena sexuală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here