Medicamentele se pot administra pe mai multe căi. Calea de administrare influențează resorbția medicamentului și, consecutiv, momentul apariției, intensitatea și durata efectului medicamentos. Căile cele mai obișnuite de administrare a medicamentelor sunt:
Calea perorală numită și internă constă în introducerea medicamentului În cavitatea bucală și înghițirea acestuia. Calea cea mai frecventă de folosire a medicamentelor fiind comodă și simplă pentru bolnav, corespunde căii na turale alimentare. Această cale presupune însă colaborarea bolnavului cu medicul. Nu poate fi folosită în cazul bolnavilor tarați psihic, inconștienți, comatoși. De asemenea nu poate fi folosită la persoanele cu tulburări digestive, cu vărsături sau diaree marcată și nici la sugari și copii sub 2-4 ani. După administrarea perorală medicamentele se absorb în mică măsură prin mucoasa gastrică de exemplu acidul acetilsalicilic (aspirina), penicilina V, alcoolul etilic, și în mare măsură prin intestinul subțire. Absorbția intestinală este în general rapidă. Orice modificare a tranzitului intestinal, accelerare sau încetinire, patologică sau medicamentoasă, influențează absorbția medicamentelor. Accelerarea tranzitului diminua, iar diminuarea tranzitului crește absorbția acestora. Absorbția intestinală a medicamentelor poate fi influențată și de compoziția conținutului intestinal. De aceea trebuie respectate precizările medicului privind administrarea medicamentului la anumite intervale după alimentație și în condițiile respectării anumitor regimuri alimentare. Nu se pot administra peroral medicamentele care sunt distruse de aciditatea gastrică sau fermenții din tubul digestiv. Calea externă presupune administrarea medicamentelor prin piele și mucoase.
Administrarea cutanată, pe piele, se folosește în special pentru aplicarea unguentelor. În cazul pielii normale, fără leziuni, absorbția medicamentelor este extrem de redusă. Se pot absorbi, dar în mică măsură, substanțe medicamentoase grase sau solubile în grăsimi, care se pot dizolva în sebum. Masarea pielii după aplicarea unguentului favorizează creșterea circulației și sporește absorbția. Prezența unor leziuni cutanate ușurează absorbția diferitelor substanțe din unguent, datorită lipsei stratului cornos. În asemenea cazuri pot să apară chiar intoxicații prin absorbția unor medicamente administrate cutanat în cantitate mare (tanin, acid boric). Aplicarea pe piele a medicamentelor urmărește cel mai adesea efecte locale. Există și substanțe care trec direct prin epidermă (iperita, solvenții organici, insecticide organo-fosforice) de unde și nocivitatea marcată a unor asemenea produși. Administrarea cutanată impune deosebită prudență în cazul sugarilor și copiilor mici, la care absorbția prin piele este mult mai mare.
Administrarea prin mucoase se întâlnește în cazul cavităților naturale ale organismului, care sunt căptușite cu mucoase (cavitate bucală, rectală, vaginală).
Administrarea sublinguală presupune introducerea medicamentelor în cavitatea bucală și menținerea lor sub limbă până la dizolvare și absorbție, fără înghițirea medicamentelor. Sublingual se administrează cel mai adesea comprimate, mai rar medicamente lichide sub formă de picături. Astfel, nitroglicerina, bronhodilatinul, adrenalina etc.
Pe cale sublinguală, administrate în cantități mici, medicamentele se absorb rapid și efectul este prompt. Folosirea repetată a acestei căi poate provoca leziuni (iritații, ulcerații) ale mucoasei bucale. Nu se poate folosi această cale la copiii mici și la adulții necooperanți.
Administrarea rectală a medicamentelor sub formă de supozitoare sau clisme, are mai ales efecte locale, deoarece absorbția prin rect este scăzută și variabilă de la un individ la altul. Ea poate fi utilizată și în cazul bolnavilor inconștienți, care nu pot înghiți, la cei cu vărsături repetate și, în general, atunci când nu se pot folosi alte căi de administrare. Calea injectabilă numită și parenterală înseamnă administrarea medicamentelor pe cale artificială, prin efracția pielii și țesuturilor. Injectarea medicamentelor se face atunci când acestea nu se pot administra peroral sau când se urmărește un efect rapid sau mai prelungit al acestora. Injectarea poate fi subcutanată, intramusculară, intravenoasă, intra arterială etc.
Administrarea subcutanată constă în introducerea medicamentului în țesutul conjunctiv subcutanat. Pe această cale se pot administra numai mici cantități 1-3 ml din soluții izotone. Administrarea subcutanată este în gene ral dureroasă. Administrarea intramusculară permite absorbția mult mai rapidă a medicamentelor, datorită vascularizației abundente din mușchi. Administrarea nu este dureroasă. Intramuscular se pot administra numai soluții apoase, soluții uleioase și suspensii, acestea din urmă formând depozite locale în mușchi, de unde substanța activă din medicament se dizolvă treptat în lichidul extracelular și apoi în sânge, asigurând o acțiune prelungită: preparate retard sau de depozit.
Administrarea intravenoasă asigură pătrunderea rapidă a medicamentului în organism și, consecutiv, apariția imediată a efectului urmărit. Este calea de ales în urgențe. Are și avantajul dozării exacte a medicamentului, ca și cel al posibilității administrării unor cantități mari de lichide. Injectarea intra-arterială este manevră de excepție (introducerea de substanțe radioopace pentru diferite explorări funcționale, administrare de citostatice). Administrarea medicamentelor prin injecții trebuie făcută numai de persoane calificate, cu respectarea riguroasă a condițiilor de sterilizare. Astfel, există riscul transmiterii unor infecții serioase, ca spre pildă hepatita epidemică. În situații cu totul speciale și numi în condiții de spitalizare, administrarea parenterală a medicamentelor se mai poate face și pe alte căi: intra rahidian, intra-peritoneal, în seroase etc.
În afara căilor de administrare amintite, căi obișnuite, curent utilizate în practică, în cazuri speciale medicamentele se mai pot administra pe cale respiratorie sub formă de aerosoli sau de medicamente gazoase, la mucoasa oculară, genitourinară etc. De la locul de administrare medicamentele sunt resorbite și trec în lichidele circulante (sânge, limfă), care le distribuie în tot organismul. O parte din medicamente pot fi fixate de constituenții sângelui (proteine, celule sangvine), formând adevărate depozite, care asigură prelungirea în timp a efectului medicamentului.
Din sânge, în funcție de structura și particularitățile lor de acțiune, medicamentele se distribuie în tot organismul sau numai în anumite țesuturi sau organe numite organe ,,finta”, unde își vor manifesta acțiunea terapeutică. În continuare, medicamentul suferă în organism unele transformări particulare fiecărei substanțe. Principalul organ al metabolismului medicamentelor este ficatul, fapt care trebuie cunoscut, deoarece suferințele hepatice preexistente modifică puterea de metabolizare a ficatului, și de care trebuie ținut seama în alegerea medicamentului, a dozei administrate și a intervalului dintre administrări.
Unele medicamente pot fi transformate în rinichi, țesut nervos, plămân, mușchi, intestin, splină etc. Starea funcțională a acestor organe trebuie avută în vedere când se administrează asemenea medicamente.
După îndeplinirea acțiunii și după un timp variabil în funcție de medicamente și organism, medicamentele sau produșii lor de metabolizare se elimină din organism. Eliminarea se face pentru majoritatea medicamentelor prin rinichi. Scăderea capacității funcționale renale prin afecțiuni ale acestor organe diminuă și întârzie eliminarea medicamentelor, favorizând acumularea lor în organism, fapt care impune, în asemenea cazuri, doze mai mici de medicamente administrate la intervale mai mari. Este cazul barbituricelor, gentamicinei, kanamicinei etc. Unele medicamente se elimină pe alte căi, prin plămâni (anestezicele generale, camforul, eucaliptolul); prin glandele bronșice (iodurile); prin piele (arsenicul, mercurul, salicilații, vitamina C, antipirina, sulfapiridina, iodurile, bromurile), prin glandele salivare (morfina, chinina, urotropina, bismutul), pe căile biliare (cloramfenicol, tetraciclină, substanțe de contrast).
Eliminarea digestivă și renală a medicamentelor poate modifica aspectul și culoarea scaunului sau urinii. Astfel, scaunele sunt brune închis după bis mut; negre cu nuanță verzuie după preparatele de fier; albicioase după preparatele de bariu; negricioase-mate după preparate cu cărbune (carbo medicinalis și carbocif).
Urina apare verzuie după furazolidon, albăstruie-verzuie după albastru de metilen, cărămizie după piramidon.
