Se deosebesc două tipuri de infecții ale pielii: cele date de microbi și cele date de ciuperci patogene numite micoze.

a) Bolile de origine microbiană, numite și piodermite, unele cu caracter contagios, sunt date mai ales de stafilococi. Acești germeni microbieni sunt oaspeți permanenți ai pielii și mucoaselor, unde alături de alte specii pot rămâne indefinit în stare latentă, de adormire. În anumite condiții însă, cum sunt lipsa de igienă, zgârieturi, plăgi traumatice, alte boli de piele, cu caracter inflamator, iritații prin substanțe chimice și altele, acești microbi, până atunci în stare de latentă, își pot modifica starea, devin virulenți, agresivi (patogeni) producând piodermitele. Acestea sunt constituite de afecțiuni inflamatorii si supurative variate ca aspect și gravitate, în funcție de tipul de microbi, de virulenta acestora, de localizarea în diferite regiuni ale corpului și de terenul pe care se dezvoltă, care înseamnă starea generală a organismului (diabet, convalescență după boli virale etc.).

Infecțiile stafilococice ale pielii se pot dezvolta oriunde pe piele, dar cu predilecție la orificiile pilo-sebacee. Formele clinice curente sunt foliculita banală, solitară sau multiplă, care se prezintă ca o mică pustulă gălbuie dezvoltată în pâlnia constituită de porțiunea terminală (superficială) a foliculului pilo-sebaceu, de unde se poate extinde în suprafață și în profunzime, ducând la formarea unei ectime.

Ectima, o ulcerație relativ superficială, de obicei multiplă și având ca localizare predilectă membrele inferioare, este dureroasă, are o evoluție relativ lungă, de săptămâni sau luni și se vindecă prin cicatrice ușor deprimate și pigmentate.

  • Furunculul este o foliculită profundă, la care se asociază un important grad de supurație și necroză a țesuturilor din jur; ulterior necroza constitui acel dop sau țițina (burbillon), care prin îndepărtare permite eliminarea unei cantități de puroi cremos și galben-verzui. Din cauza virulentei mari a stafilococului sau a unor factori favorizanți ținând de organismul bolnavului (în special a diabetului) se pot produce furunculi multipli concomitent sau succesiv, uneori cu alterarea stării generale și complicații, ca septicemia. Un sediu al furunculului care comportă riscuri crescute prin complicațiile pe care le poate da, este vestibulul nasului și regiunea limitrofă a acestuia. O formă particulară de furuncul, prin aspect și gravitate, o constituie furunculul antracoid, frecvent la diabetici și la cei foarte debilitați, este localizat adesea la ceafă: este vorba de o grupare strânsă a mai multor furuncule și în care propagarea infecției de la un folicul la altul se face mai ales prin straturile profunde ale pielii. Datorită virulenței crescute a stafilococului în furuncule, ca și a unui teren adesea favorizant, se recomandă evitarea stoarcerii brutale a unui furuncul, mai ales la începutul evoluției acestuia, act care ar favoriza diseminarea infecției.

O formă specială a foliculitei este așa-numitul sicozis, erupție de foliculită, caracterizată anatomic prin dubla ei compartimentare (o pustulă superficială și una în profunzimea foliculului, ambele comunicând intre ele) și printr-o evoluție cronică, fiind deosebit de greu de tratat. Predomină în regiunile păroase, cea mai frecventă localizare fiind la față (barbă) la bărbați.

  • O infecție stafilococică relativ frecventă și adesea invalidantă prin localizare, durerile pe care le produce și evoluția prelungită este hidrosadenita, noduli inflamatorii solitari, de obicei multipli, foarte dureroși, mai profunzi decât furunculul și fără vârf galben-purulent, dezvoltați la glandele sudoripare, localizați în axile, mai rar în regiunile perianale și vulvare. După o perioadă de dezvoltare în profunzimea tegumentului, evoluează spre formarea unui abces, care se deschide la exterior. Supurația este mai prelungită în absența unui tratament precoce și potrivit, cu riscul infectării altor canale și glande sudoripare din vecinătate. Netratate la timp și corect pot să ducă prin înmulțirea leziunilor și evoluție prelungită, la placarde compacte inflamator-scleroase, care impun intervenții chirurgicale speciale.

b) Infecțiile cutanate streptococice importante sunt:

  • impetigo sau ,,bubele dulci“. La copii, unde se întâlnește cu frecvente crescute, se manifestă sub formă de bule cu conținut inițial clar, care însă, foarte curând, datorită infecției cu stafilococi, devine tulbure. Prin spargerea lor spontană sau provocată prin scărpinare, frecare sau lovire, alteori independent de ruperea lor, conținutul sero-purulent al bubelor se solidifică sub forma de cruste galbene de aspectul mierii de albine (cruste melicerice). Leziunile se mai caracterizează prin tendință la extindere la periferia lor și printr-o înmulțire rapidă și diseminată, datorită autoinoculărilor, care sunt favorizate prin scărpinări și prin băi. Debutul se face de cele mai multe ori la față prin bula caracteristică, alteori punctul de plecare este o leziune preexistentă de altă natură ca infecția secundară cu streptococ. Două afecțiuni de natură parazitară, care se infectează aproape constant cu stafilococi și mai ales cu streptococi, la copii, sunt scabia și pediculoza capului (aceasta mai ales la fetițe în regiunea cefei), încurcând diagnosticul și tratamentul acestora. La adulți impetigo este mult mai rar, survenind mai ales ca o complicație a unor alte leziuni ale pielii (dermite prin iradiații chimice, eczeme), la bărbați fiind localizate în special în regiunea păroasă a feței sub formă de leziuni zemuinde și crustoase. Nu se observă bule ca la copii, de unde denumirea de impetigocrustos.
  • dermatoză frecventă cunoscută sub numele de intertrigo (opăreală), de natură adesea streptococică, se caracterizează printr-o roșeață cu zemuire și epiderm macerat (opărit) pe cele două suprafețe ale unui pliu mare, fundul acestuia având fisuri uneori adânci și dureroase. Cea mai frecventă localizare este în spatele urechilor. În cazul acestor pliuri precum cele dintre fese, coapse, organe genitale și sub sini sunt fie mixte, fie, cel mai adesea, de origine micotică, în special candidozică.
  • Erizipelul (brânca) este o afecțiune frecventă, atribuită streptococului, mecanismul de producere fiind mai complex decât cel aparent de virulență mare a germenului microbian. Se caracterizează printr-un debut violent, cu ascensiune termică și frison, care însoțesc formarea unui placard roșu inflamator, rotund, ovalar cu tendință la extindere în orele care urmează, și care după ce se oprește, se desprinde și se decolorează ușor în centru, care rămâne mărginit de un chenar roșu, ceva mai proeminent. Uneori, pe suprafața placardului pot să apară bule (erizipel bulos). Erizipelul poate rămâne unic survenind de obicei în vecinătatea unei leziuni preexistente, uneori neînsemnată, cum ar fi infecția fetei plecată de la o mică floră narinară. O altă localizare este în regiunea organelor genitale. Cea mai frecventă localizare este la gambe, unde cel mai adesea erizipelul nu se limitează la un singur puseu, ci devine recidivant, repetându-se după intervale variabile, timp de câțiva ani, în pofida tratamentului corect efectuat la fiecare puseu. Recidivele se explică prin intervenția probabilă a mai multor factori; particularitățile biologice ale tulpinii de streptococ, predispoziția specială a unor indivizi și condițiile locale.

În cazul erizipelului recidivant al gambei se întâlnește foarte frecvent o micoză intre ultimele 2 sau 3 degete de la picioare (uneori aspect de piele macerată sau fisuri în fundul pliului interdigital), poartă de intrare pentru streptococul oaspete permanent al pielii; se va ține seama de acest amănunt, pentru că este posibilă prevenirea recidivelor prin tratamentul acestor focare micotice, în general puțin supărătoare și care de obicei sunt neglijate de pacienții erizipelatoși.

  • O leziune de mai mică importanță, putând să aibă uneori origine streptococică (adesea este de natură micotică-candidozică) este zăbăluța sau perleșul. Se manifestă ca o fisură cu caracter inflamator și dureros la nivelul pliurilor de la colturile gurii (comisurile buzelor). Vindecarea se face greu din cauza mișcărilor continue ale buzelor (mâncat, vorbit, râs). O formă deosebit de rebelă, în care intervine și candida, și care este întreținută de modificările survenite în poziția fiziologică a buzelor, este cheilita angulară a vârstnicilor edentați și purtători ai unor proteze.
  • Perionixisul este o afecțiune a regiunii periungheale a degetelor mâinii, cu caracter inflamator și supurativ, având ca și intertrige o dublă origine fie microbiană streptococică sau stafilococică, fie micotică, uneori mixtă, germenii microbieni coexistând cu candida. Perionixisul se caracterizează printr-o inflamație a repliurilor care înconjură placa ungheală, în cazul celui streptococic sub forma de bule semilunare înconjurând unghia, în cazul celui stafilococie și micotic sub forma unei îngroșări de culoare roșie-viu și dureroasă a repliurilor de sub care ies la presiune picături mici de puroi galben. Condițiile favorabile ale perionixisului sunt: manichiura și contactul menajer cu detergenți, de unde frecventa cu precădere la femei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here