Boli infecțioase care se transmit pe cale digestivă

0

Poliomielita (paralizia infantilă). Boală infecțioasă dată de un entero-virus, se manifestă cu fenomene clinice variate, de la cele mai ușoare (stări febrile trecătoare), până la cele mai grave cum sunt: tablourile de neurociroză paralitică (poliomielita paralitică), meningită și encefalită.

Poliomielita, care înainte cu 2-3 decenii provoca epidemii întinse, ce constituiau teama și teroarea părinților, este astăzi practic dispărută din tara noastră și din alte țări în care se practică vaccinarea antipoliomielitică a întregii populații infantile.

Dispariția poliomielitei constituie unul din succesele cele mai spectaculoase ale medicinii moderne preventive, ale profilaxiei prin vaccinare specifică.

Trebuie să atragem atenția că orice neglijare ori încetare a vaccinării duce la reapariția poliomielitei paralitice, deoarece virusul bolii continuă să circule prin populația de pe glob.

Agentul bolii este virusul poliomielitic (cu 3 tipuri), care se întâlnește numai la om, unde este găzduit în intestin (enterovirus) si, temporar, în faringe. Sursele de infecție sunt bolnavii și purtătorii de virus, care sunt foarte contagioși: circa 1 milion de doze infectante se afla într-un gram de materii fecale ale acestora (!).

Boala începe după o perioadă de incubație de 7-14 zile, cu o simptomatologie prodromală („boală minoră“) cu febră și fenomene catarale respiratorii și digestive, după care urmează „boala majoră“: apariția de simptome meningeale și de paralizii flasce ale membrelor și trunchiului.

Recuperarea paraliziilor se face lent, în săptămâni, luni (și chiar 1-2 ani), după care unele paralizii rămân definitive (10 -15% din cazurile paralitice).

Orice copil suspect de poliomielită paralitică se trimite la spitalul de boli infecțioase, unde se precizează diagnosticul și se aplică tratamentul corespunzător.

Pentru profilaxia poliomielitei se va consulta tabelul cu calendarul vaccinărilor, privind aplicarea vaccinului antipoliomielitic.

Boala diareică acută. Boala diareică acută de cauză infecțioasă constituie o mare problemă de morbiditate și mortalitate pe întreaga planeta. Se apreciază că, anual, apar în lume 750 de milioane de cazuri de diaree infecțioasă, afectând toate vârstele, dar cu prognostic mai sever la copii (5 milioane de decese). Diareele, mai frecvente în zonele tropicale, sunt prezente si în zonele temperate. Una din formele bolii diareice este cunoscuta diaree a turiștilor care afectează circa 50 % din aceștia în cursul călătoriilor prin alte țări și unde ajung în contact cu microbii patogeni locali specifici.

Boala diareică acută, deși evoluează de regulă favorabil, trebuie privită cu grijă în următoarele împrejurări:

a) În cazul diareelor severe (cu scaune numeroase și stare de toxemie)

și care necesită măsuri terapeutice deosebite, mai ales la copii.

b) în cazurile de diaree cu scaune conținând mucozități și sânge (suspecte de dizenterie ori salmoneloze).

c) Cazurile de diaree apărute la persoanele care lucrează în sectorul alimentar, sau în colectivități de copii.

d) Cazurile de diaree apărute la călători sosiți din străinătate, în special din țările tropicale (care pun probleme deosebite de diagnostic și terapeutică).

‘Toate aceste cazuri constituie indicații majore de spitalizare (obligatorie).

Agenții infecțioși ai bolii diareice acute sunt numeroși, aparținând unor numeroase specii microbiene. Din bacterii: colibacilii enterotoxici; salmonele, bacilii dizenterici, stafilococi toxigeni, vibrioni, clostridii etc. Din virusuri: rotavirusuri, astrovirusuri etc. Din protozoare: Entamoeba (agent al dizenteriei amibiene), Giardia, Balantidium.

Sursele de infecție sunt oamenii bolnavi și purtătorii sănătoși de germeni, precum și animalele domestice infectate cu microbii amintiți, ori bolnave, cuprinzând: bovine, păsări, câini, pisici, porci, precum și animalele sălbatice (un rezervor imens de microbi).

Clinic, boala diareică acută se manifestă prin debut brusc, cu febră, indispoziție, cefalee, vărsături și colici abdominale, urmate de scaune apoase, abundente, uneori cu mucozități și striuri de sânge.

Pierderile de apă și de săruri minerale prin scaune pot fi destul de mari, ca să provoace o stare gravă de deshidratare, la care se adaugă și fenomenele toxice.

Conduita terapeutică în diaree va fi foarte diferențiată și nuanțată.

Cazurile ușoare, precum și cele care nu se încadrează în situațiile amintite (punctele: a, b, c, d) pot fi tratate la domiciliu, cu dietă: în prima zi hidrică (ceaiuri, supe de zarzavat strecurate, apă minerală, sifon, limonada fără zahăr), iar în zilele următoare completată cu: orez, brânză de vaci sau pline albă obișnuită, pesmeți, pâine prăjită și treptat supă de carne și carne fiartă ori friptă. Din medicamente: calmante intestinale: codenal, scobutil, metoclopramid, tinctură anticolerină (Davilla), și unele dezinfectante intestinale: saprosan ori mexaform (câteva zile). Sulfamidele și antibioticele nu sunt indicate în aceste cazuri. Celelalte cazuri cu diaree severă și deshidratare, sau boli diareice care pun probleme de diagnostic, sunt de spitalizare obligatorie, pentru aplicarea unui tratament complex, cuprinzând hidratare orală și perenterală (perfuzii intravenoase), antibiotice adecvate și alte măsuri.

Toxiinfecții alimentare. Toxiinfecțiile alimentare sunt boli diareice acute, care apar sporadic sau în epidemii, în urma consumului de alimente intens contaminate cu variate bacterii și toxinele acestora, fiind caracterizate printr-o simptomatologie de gastro-enterocolită, cu debut brusc, dramatic, febră și fenomene toxice generale.

Toxiinfecțiile alimentare sunt tot boli diareice acute, dar care au unele particularități importante:

– Sunt legate de consumul unui aliment care conține bacterii și toxinele acestora în cantități considerabile, printr-o multiplicare a acestora, în acel aliment, favorizată de o conservare în condiții murdare și de căldură.

– Simptomele de boală diareică sunt foarte intense, cu stare de rău general (toxemie), colaps vascular, cefalee, diaree intensă cu deshidratare, colici abdominale chinuitoare.

– Bolile apar la mai multe persoane care au consumat alimentul contaminat.

Agenții infecțioși sunt variați: salmonele, stafilococi (enterotoxici), variați bacili cu habitat intestinal (enterobacterii). Alimentele care sunt cel mai frecvent expuse infectării sunt: carnea și produsele de carne, peștele, laptele și produsele lactate, ouăle și toate preparatele cu ouă (maioneză, creme, prăjituri), așa-zisele alimente perisabile“.

Sursele de infecție sunt oamenii cu infecții intestinale, ori cu infecții stafilococice la mâini (abcese, panariții), precum și animalele bolnave. De asemenea, alimentele contaminate cu pământ murdar, contaminat cu germeni (zarzavaturi, legume, conserve).

Tabloul clinic este al gastroenteritei severe. Spitalizarea este de regulă necesar și, în situații, obligatorie, find necesar un tratament complex, de specialitate.

Dizenteria. Dizenteria bacteriană, boală diareică acută, cu caracter contagios, provocată de bacilii dizenterici (genul Shigella), este caracterizată prin scaune diareice frecvente („fără număr“), constituite din mucozități, puroi și sânge.

Izvorul de infecție este omul bolnav și purtătorii, care elimină bacilii dizenterici prin materiile fecale. Dizenteria este o boală a lipsei de igienă alimentară și personală.

Simptomatologia este caracterizată prin febră, colici abdominale (localizate la intestinul gros) și scaune frecvente, în cantități mici, însoțite de dureri la defecație și formate din mucozități, puroi și urme de sânge.

Tratamentul se face numai în condiții de izolare în spitalele de boli infecțioase (boală de izolare și spitalizare obligatorie) cu antibiotice ori chimioterapice alese în funcție de sensibilitatea bacililor dizenterici (cotrimoxazol, ampicilină, tetraciclină etc.).

Febra tifoidă. Boală infecțioasă sistemică, datorată bacilului tific, este caracterizată prin febră prelungită, cefalee, anorexie, senzație de rău general (toxemie), mărirea splinei și tulburări ori complicații digestive.

În prezent febra tifoidă a devenit foarte rară în țara noastră, datorită progresului igienei și controlului sanitar exigent exercitat de organele de specialitate (C.S.A.: Centrele Sanitare Antiepidemice).

Sursele de infecție sunt constituite din oameni bolnavi și purtători cronici de bacili tifici (care pot excreta toată viața bacili tifici prin materiile fecale).

Infecția se face prin contact cu acești excretori de bacili, sau prin consum de alimente contaminate de aceștia.

Boala începe după o incubație de 7-21 zile, de obicei lent, cu creșterea treptată a temperaturii, durere de cap, indispoziție, pierderea apetitului, dureri abdominale (uneori diaree). Netratată, boala evoluează grav, cu risc de miocardită, flebite, hemoragii și perforații intestinale. Mortalitatea:

10%.

Tratament. Diagnosticată la timp (În primele 5-7 zile de boală) și în condiții de spitalizare, febra tifoida se vindecă cu tratament antimicrobian (ampreiling, ori cloramfenicol, ori cotrimoxazol), dietă și repaus strict la pat cald de izolare și spitalizare obligatorie).

Hepatita virală. Hepatita virală este termenul generic care se aplică unei hepatite provocate de virusuri deosebite intre ele și care au fost denumite, m mod convențional:

– Hepatita virală virus B

Hepatita virală ea alt tip de virus (non-A, non-B).

Aceste 3 tipuri de hepatită virală deși la prima vedere, în practica zilnic, per asemănătoare, trebuie prezentate separat, deoarece se deosebesc totuși intre ele m numai etiologie, der și clinic și epidemiologic.

  • Hepatite trala acută de tip A este hepatita virală cunoscută de multă vreme sub denumirea de hepatită epidemică („icter epidemic“), deoarece apare în focare epidemice sau epidemii, mai ales la copii.

Agentul cauzal este un virus, denumit virusul A, clasificat printre enterocurusuri (cu domiciliul intestinal), familia Picornaviridae, un virus foarte mic, de 27 milimicroni, mult mai rezistent în natură decât alte virusuri atât la căldură, cât si la factori chimici (important pentru dezinfecție).

Isporul de infecție este omul bolnav, cu forme tipice de hepatită (icterice), anicterice si inaparente. Se știe că astăzi, pentru fiecare caz icteric, există 10 – 30 cazuri inaparente, care scapă nediagnosticate (dar care sunt tot atât de contagioase, eliminând prin scaun cantități mari de virus). Practic, omul se infectează frecvent în copilărie, precum și ulterior, de-a lungul anilor, incit 80-90% din persoanele în vârstă de peste 30 ani au anticorpi fată de acest virus imunitate specifică, semn că au făcut boala aparent sau inaparent).

Hepatita A se transmite aproape exclusiv pe cale digestivă (cale fecal-orală“), prin contact direct cu bolnavul, sau indirect prin alimente, apă ori obiecte contaminate cu virus. Virusul este prezent la bolnavi în scaun din ultima parte a perioadei de incubație și în primele 2 săptămâni ale bolii.

Perioada de incubație este de 14-40 zile.

Boala începe cu o perioadă prodromală, preicterică, de 5-7 zile cu febrilitate, dureri musculare și disconfort digestiv (greață, vărsături, pierderea apetitului) astenie și apatie. După aceea urmează perioada de boală, cu icter, care durează 2-4 săptămâni (rar peste 30 de zile).

Evoluția hepatitei cu virus A este aproape totdeauna favorabilă, cu o vindecare completă, fără sechele. Nu se cunosc hepatite cronice și nici purtători cronici de virus A, după acest tip de hepatită. Cazurile grave ori letale sunt exceptionale.

Evoluția hepatitei A este deci ușor controlabilă printr-o bună colaborare intre medic și pacient. Convalescența este de 30-60 de zile, perioadă în care se face un control periodic, clinic și de laborator, și se consolidează vindecarea.

Hepatita A este o boală de izolare și spitalizare obligatorie.

Hepatita virală de tip B (hepatita cu antigen HBs) se deosebește esențial atât prin modul de transmitere, cât și prin evoluție, de hepatita A, incit diferențierea lor printr-un diagnostic precis, este indispensabilă. Hepatita B are o evoluție mult mai grea și cu căi de transmitere multiple.

Agentul cauzal este virusul B, clasificat printre hepadnavirusuri, cu un diametru de 40-45 milimicroni și o structură antigenică complexă: un antigen central (HBc), un antigen de suprafață (HBs) și un antigen interior („e”). Antigenul de suprafață (Ag HBs) se întâlnește în sângele periferic, unde poate fi pus în evidență prin teste de laborator, servind la diagnosticul specific al acestei hepatite.

Prezența prelungită în sânge a virusului B și cea a antigenelor acestuia, face ca sângele acestor bolnavi să fie foarte infecțios (timp de câteva săptămâni, luni sau, în unele cazuri, toată viața).

Sursa de infecție o constituie omul bolnav, cu hepatită acută de tip B, formele de infecție persistentă (hepatită cronică de tip B și ciroza), precum și purtătorii cronici de virus B (decelați prin identificarea antigenului HBs).

Se evaluează, pe plan mondial, la circa 200 milioane numărul persoanelor infectate cronic cu virusul B.

Modul de transmitere este variat: prin inocularea de sânge ori produse de sânge (transfuzii), inoculări cu ace, seringi și instrumente medicale nesterilizate (și contaminate cu virus), instrumente stomatologice nesterilizate, instrumente de bărbierit etc. O altă cale este prin contact intim (sărut, contact sexual) cu purtătorii de virus (5-6% din populație) sau cu bolnavii.

Transmiterea prin insecte sugătoare de sânge (țânțari) este posibilă. Gravida care este purtătoare de virus infectează de regulă nou-născutul în perioada perinatală.

Perioada de incubație a hepatitei B este lungă variind intre 45 și 160 zile.

Simptomatologia. Boala are o perioadă preicterică lungă (2-4 săptămâni), cu simptome înșelătoare (dureri reumatice, astenie, erupții cutanate), după care începe perioada de stare, cu icter. Evoluția este lungă și dificilă.

Vindecarea survine lent la 85-90% dintre bolnavi. Ceilalți rămân cu o infecție persistentă (hepatită cronică, uneori ciroză și purtători cronici de virus).

Boala este de spitalizare obligatorie și necesită un control al vindecării de lungă durată (6-12 luni).

  • Hepatita ,,non-A, non-B” a fost identificată în ultimii 10 ani și cuprinde cazurile de hepatită virală, care nu sunt provocate nici de virusul A, nici de virusul B și nici de alte virusuri cunoscute. Diagnosticul acestei hepatite se face în prezent numai prin excluderea celorlalte cauze, deoarece nu sunt cunoscute încă reacții specifice de laborator pentru diagnosticul acestei hepatite.

Agentul etiologic nu este cunoscut. Nu se știe dacă este un singur virus sau două serotipuri de virus.

Se știe doar că acest tip de hepatită este prezent pe întreaga planetă, dând circa 20% din cazurile comune de hepatită virală și circa 90% din hepatitele posttransfuzionale (transmitere prin sânge datorită unor purtători de virus, care nu pot fi încă identificați).

Hepatita non-A, non-B are o evoluție mai lungă, ca și hepatita B. Nu se cunoaște încă exact potențialul de cronicizare.

Tratamentul hepatitei virale. Mijloacele terapeutice constau (în formele comune de boală) în: repaus, un regim alimentar echilibrat, interdicția completă de băuturi alcoolice și cât mai puține medicamente (care trebuie alese de medic).

În toate cazurile hepatita A are o tendință naturală la vindecare, care trebuie sprijinită prin măsuri simple: respectarea repausului (circa 1 lună) și un regim alimentar variat. În funcție de toleranța gastrică se va trece cât mai repede la o alimentație completă (cu evitarea preparatelor alimentare greu digerabile și a băuturilor alcoolice). Constituie o eroare și un chin inutil pentru bolnav suprimarea sării din alimentație.

Hepatita de tip B și cea non-A, non-B au însă nevoie de o îngrijire medicală mai complexă și îndelungată, cu anumite medicamente în formele severe (colestatice) și prelungite, în spital. În aceste cazuri sunt foarte importante colaborarea dintre medic și pacient, disciplina bolnavului și încrederea în medic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here