Aparatul cardio - vascular

Alimentarea cu sânge a tuturor ţesuturilor din corpul uman se efectuează de către sânge, care este pus în mişcare de către inimă – o pompă foarte complicată, care poate funcţiona un timp îndelungat (în medie 65-70 de ani) fără întrerupere.

Inima este situată în mediastin, orientată cu vârful la stânga, în jos şi înainte, şi cu baza în sus, la dreapta şi înapoi. Din punct de vedere anatomic se deosebesc inima stânga şi inima dreapta.

Inima stângă este alcătuită din atriul şi ventricolul stâng, separate prin orificiul atrioventricular. Atriul stâng primeşte sânge arterial, care vine din plămâni prin cele patru vene pulmonare. Orificiul atrio-ventricular stâng sau mitral este prevăzut cu două valve, care îl închid în timpul sistolei şi îl lasă deschis în timpul diastolei. Ventricolul stâng primeşte în diastolă sângele care vine din atriul stâng iar în sistolă îl evacueaza în artera aorta prin orificiul aortic, prevăzut cu trei valve în formă de semilună (valvula sigmoida aortică). Orificiul mitral şi cel aortic constituie sediul de elecţie al cardiopatiilor reumatismale (stenoza mitrală şi insuficienţa aortică).

Inima dreaptă este alcătuită din atriul drept şi ventricolul drept, separate prin orificiul atrioventricular drept. Atriul drept primeşte sânge venos din marea circulaţie prin orificiile venei cave superioare fără aer şi ale venei cave inferioare.

Orificiul atrio-ventricular drept, sau orificiul tricuspid, este prevăzut cu trei valve, care închid orificiul în sistolă şi îl deschid în diastolă. Ventricolul drept primeşte sângele din atriul drept în timpul diastolei şi îl evacueaza în timpul sistolei în artera pulmonara, prin orificiul pulmonar, prevăzut – ca şi orificiul    aortic – cu trei valve în forma de semilună.

Inima dreaptă este motorul micii circulaţii. Există deci o mare circulaţie sau circulaţie sistemică şi o mică circulaţie sau circulaţie pulmonară. Pereţii atriilor sau ventriculilor se contractă ritmic: mai întâi cele două atrii, apoi cei doi ventriculi, expulzând aceeaşi cantitate de sânge pe care o primesc. Atriul drept primeşte sângele venos din întreg organismul prin venele care şi îl împinge în ventricolul drept de unde, prin atriile pulmonare, ajunge în atriul stâng şi trece în ventricolul stâng şi de aici – prin artera aortă – este distribuit în toate ţesuturile şi organele.

Inima este alcătuită din trei tunici: endocardul, miocardul şi pericardul. Endocardul, sau tunica internă, căptuşeşte interiorul inimii sau pliurile sale şi formează aparatele valvulare.

Miocardul, sau muşchiul cardiac, este tunica mijlocie, fiind alcătuită din miocardul propriu-zis sau miocardul contractil şi din ţesutul specific sau excito – conductor. Miocardul contractil are o grosime diferita în cei doi ventricoli. Astfel, ventricolul stâng, cu rolul de a propulsa sângele în tot organismul are un perete mult mai gros decât cel drept, care împinge sângele numai spre cei doi plămâni. Atriile au un perete mult mai subţire în comparaţie cu ventricolele.

Ţesutul specific este constituit dintr-un muşchi cu aspect embrionar, bogat în celule nervoase şi cuprinde:

 -nodul sino-atrial Keith-Flack situat în peretele atriului drept, aproape de orificiul de vărsare a venei cave superioare;

 -sistemul de conducere atrio-ventricular, alcătuit din noduli    atrio-ventriculari Aschoff-Tawara, situaţi în partea postero-inferioară a septului interatrial, şi fasciculul His, care ia naştere din nodul Aschoff-Tawara, coboară în peretele interventricular şi se împarte în două ramuri (dreapta şi stânga) care se termină prin reţeaua anastomotică Purkinje în miocardul ventricular.

Pericardul este tunica externă a inimii – o seroasă care cuprinde două foi, una viscelară, care acoperă miocardul, şi alta parietală, care vine în contact cu organele din vecinătate. Între cele două foi se află cavitatea pericardică.

În stare patologică cele trei tunici pot fi afectate separat (miocardita, endocardita sau pericardita) sau simultan (pancardita).

Vascularizaţia inimii este realizată prin cele două artere coronare Venele coronare urmează traectul arterelor şi se varsă în sinusul coronar, care se deschide în atriul drept. Inervaţia inimii se face prin vinişoare nervoase primite de la sistemul simpatic şi parasimpatic.

Trecerea sângelui din atrii în ventriculi şi apoi în arborele vascular împreună cu fenomenele care determină şi însoţesc această deplasare de sânge, poartă numele de revoluţie cardiacă. Revoluţia cardiacă durează 0,8 secunde şi cuprinde contracţia atriilor sau sistola atrială, care durează 0,1 secunde, contracţia ventriculelor sau sistola ventriculara durează 0,3 secunde şi repaosul întregii inimi, sau diastola generală durează 0,4 sec.

Inima este o pompă aspiratoare – respiratoare, care pune în mişcare tot sângele din organism. Revoluţia cardiacă începe cu umplerea atriilor în timpul diastolei atriale, sângele venos din venele cave pătrund în atriul drept, iar sângele din venele pulmonare, în cel stâng. Pătrunderea sângelui destinde pereţii relaxaţi ai atriilor până la o anumită limită, când începe contracţia atrială, adică sistola atrială, care evacuează tot sângele atrial în ventriculi.

Acumularea sângelui în ventriculi duce la creşterea presiunii intraventriculare şi începerea sistolei ventriculare (contracţia ventriculilor). În timpul acesteia datorită presiunii ridicate din ventriculi, care depăşeşte presiunea din artera pulmonară şi aortă, se închid valvele atrio-ventriculare şi se deschid valvele sigmoide. După expulzarea sângelui din ventricoli, pereţii acestora se relaxează şi începe diastola ventriculară când, datorită presiunii scăzute din ventriculi, se închid valvele sigmoide şi se deschid cele atrio-ventriculare.

La începutul diastolei ventriculare, sângele este aspirat din atrii de către ventriculi. La sfărşitul diastolei ventriculare, contracţia atrială contribuie la vărsarea de sânge, din atrii, în ventriculi. Rezultă că în timpul revoluţiei cardiace, atriile şi ventriculii prezintă sistole (contracţii) şi diastole (relaxări) succesive care se efectuează în acelaşi timp în cavităţile drepte şi cele stângi.

Diastola generală, adică relaxarea întregii inimi, se suprapune pe diastola ventriculară, dar durează mai puţin decât aceasta, din cauza sistolei atriale care începe în ultima perioadă a diastolei ventriculare.

La un individ normal au loc 70-80 de revoluţii cardiace pe minut, care reprezintă bătăile inimii. Contracţiile cardiace depind de două mecanisme reglatoare – unul intracardiac şi altul extracardiac.

Mecanismul intracardiac are o acţiune specifică cu următoarele proprietăţi:

  • automatismul, proprietatea de a-şi crea stimuli exitatori;
  • excitabilitatea, o proprietate a materiei vii;
  • conductibilitatea, proprietate de a conduce stimulul;
  • contractibilitatea, proprietatea de a răspunde la excitaţie prin contracţie.

Automatismul şi conductibilitatea se datorează ţesutului specific şi explică activitatea specifică, ritmică a inimii. Frecvenţa ritmică a inimii este controlată de nodulul Keith şi Flack, denumit şi nodulul sinusal, care emite stimuli speciali, fapt pentru care ritmul cardiac normal se mai numeşte ritm sinusal.

Mecanismul extracardiac este datorat sistemului nervos simpatic şi parasimpatic. Simpaticul (adrenalina, efedrina şi celelalte substanţe simpatomimetice) accelerează ritmul cardiac, iar parasimpaticul îl răreşte.

În ceea ce priveşte fiziologia vaselor: sistemul vascular este alcătuit dintr-un segment arterial, unul venos şi altul limfatic.

Arteriile conduc sângele de la inimă spre periferie. Pereţii arteriilor sunt mult mai groşi în comparaţie cu ai venelor şi, în interior, au o tunică (intimă) alcătuită din celule endoteliale, o tunică medie formată din fibre speciale elastice dispuse circular şi o tunică externă alcătuită din fibre conjunctive elastice. Datorită structurii elastice, aorta şi vasele mari înmagazinează o parte din energia dezvoltată de cord în sistolă şi o restituie în diastolă, transformând undele de sânge trimise de cord intermitent într-o curgere continuă. Pentru asigurarea circulatiei ritmice pompa cardiacă trebuie să învingă rezistenţa vasculară, deci să funcţioneze că o pompa cu presiune, presiunea fiind factorul principal – forţa de contracţie a cordului, precum şi factorul secundar – rezistenţa vasculară.

Circulaţia sângelui în vene are loc ca o consistenţă a circulatiei în artere şi capilare. Acţiunea de pompă a inimii este suficientă pentru a asigura întoarcerea sângelui către inima.

La ora actuală cele mai multe cazuri de deces ale omului sunt datorită afecţiunii inimii, care din diferite motive îşi încetează funcţia, deci este necesar să cunoaştem cele mai des întâlnite afecţiuni ale inimii:

  • Endocarditele sunt boli inflamatorii evolutive ale endocardului, care pot fi provocate de infecţii bacteriene sau nebacteriene de tipul reumatismelor;
  • Din bolile valvulare mai des întâlnite sunt stenoza mitrală, insuficienţa mitrală, insuficienţa aortică şi stenoza aortică;
  • Destul de des sunt întâlnite şi bolile miocardului şi pericardului;
  • Bolile congenitale ale inimii, dintre care cardiopatiile congenitale cianogene şi necianogene;
  • Foarte des întâlnite în mijlocul populaţiei sunt şi tulburările ritmului cardiac de tipul aritmiilor extrasinusale.

Se consideră că 95% din totalitatea acestor boli au că substrat lezional ateroscleroza, coronaritele şi altele.

Cea mai des întâlnită afecţiune a sistemului cardiovascular este infarctul miocardic. Acesta este un sindrom clinic provocat de necroza ischemică a unei porţiuni din miocard, determinată de obstrucţia bruscă a unei artere coronare. Cauza principala este ateroscleroza care apare mai ales la bărbăţii trecuţi de 40 de ani care suferă de angină pectorală. De obicei bolnavii sunt sedentari, obezi, fumători, au diabet sau hipertensiune arterială. Până la infarct apar accidente vasculare cerebrale, cardiopatii ichemice sau arterite ale membrelor pelviene. Factorii principali care duc la infarct sunt: efortul fizic, aportul mare de sodiu şi apariţia diferitelor tipuri de infecţii.

În ultimul timp au apărut mulţi oameni bolnavi de insuficienţă cardiacă – un sindrom clinic care rezultă din imposibilitatea de a expulza întreaga cantitate de sânge primită şi de a menţine astfel un debit sanguin corespunzator nevoilor organismului, în condiţiile unei umpleri venoase satisfăcătoare. Scăderea debitului cardiac consecutiv scăderii forţei de contracţie a miocardului, duce la lipsa oxigenului în ţesuturi şi organe, în special la nivelul rinichiului, glandelor suprarenale şi hipofizei posterioare. Determinând scăderea filtraţia glomerulară, apar toxine în organism, care duc rapid la deces.

Hipertensiunea arterială – una din cele mai cunoscute afecţiuni cardio-vasculare, se caracterizează prin creşterea presiunii sistolice şi a celei diastolice peste valorile normale. După O.M.S. se consideră presiuni normale de tensiune valorile maxime de 140 -160 mm Hg, interpretate în raport cu vârsta, sexul şi greutatea, şi valorile minime de 90-95mm Hg.

Hipotensiunea arterială este un sindrom clinic caracterizat prin scăderea valorilor tensionale sub 100 mm Hg pentru tensiunea sistolică şi sub 65 mm Hg pentru cea diastolică.

În funcţie de durată, tensiunea poate fi trecătoare sau permanentă.

În ceea ce priveşte etiologia se deosebesc: hipotensiuni arteriale esenţiale, simptomatice şi ortostatice.

Hipertensiunea arterială esenţială se dereglează mai des la intelectuali din cauza efortului intelectual, care reţine regimul circulaţiei. Există şi forme clinice cu simptome atribuite nevrozelor: cefalee occipitala, astenie pronunţată, insomnii, palpitaţii, transpiraţii. Simptomele se manifestă prin paloarea feţei, transpiraţii, polipnee, tegumentele sunt palide şi reci, cianoză unghială, oligurie, mioză. Acestea pot evolua spre stadiul de şoc decompensat, de obicei ireversibil, când pacientul este apatic,obnubilat, dar conştient, pulsul este rapid, de peste 140, filiform, uneori ireceptibil, tensiunea arterială scăzută, sub 80 mmHg, venele superficiale colorate, respiraţia frecventă şi superficială, iar pupilele dilatate. În ultimul stadiu pacientul intră în comă, tegumentele devin cianotice, pământii, marmorate, pulsul este rar şi slab, tensiunea este 0, venele periferice sunt destinse, iar pupilile prezintă medriază fixă.

-Anunț-

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here