Dinții de la tinerețe până la bătrânețe. Ce bine ar fi să fie așa și mai ales să nu existe nici o problemă cu sănătatea lor.
Dinții ocupa un rol important in economia și viața organismului jucând un rol de seamă în aprecierea calității vieții. Unii dintre cei ce citesc cartea se vor gândi că în prima perioadă a vieții omului ca și în ultima perioadă, de cele mai multe ori, organismul este lipsit de dinți și deci titlul de mai sus este inadecvat. Să vedem însă cum stau lucrurile.
In cursul vieții, omul parcurge din punct de vedere dentar mai multe etape și anume: o primă etapă aparent lipsită de dinți, etapă în care ei încep să se formeze, dar nu sunt vizibili la suprafață. Dealtfel, această etapă începe din timpul vieții intrauterine. O a doua etapă este cea în care apar dinții de lapte. Într-o a treia, dinții de lapte încep să fie înlocuiți treptat de cei definitivi. Următoarea etapă aparține dentiției definitive, care rămâne decenii pe arcadă, sau cel puțin așa ar trebui să fie. A cincea fază este de declin dentar, debutând o dată cu pierderea primului dinte definitiv. Ce ironie totuși în această denumire. Dar ce este definitiv in lumea naturală? Breșele rezultate prin edentație trebuie completate prin lucrări protetice, fapt care ne conduce către o a sasea etapă, recomandabil să intervină în viața noastră cit mai târziu posibil sau pur și simplu să nu existe.
Sa vedem deci cum se derulează acest maraton dentar, cum încep să se dezvolte dinții.
Dinții au o origine embrionară dublă și anume: ectodermală din foita externă a embrionului, pentru smalt si mezodermala, din foita mijlocle embrionara, pentru pulpa dentară, dentină și cement. Din punct de vedere al dezvoltării speciei, ei reprezintă papile osificate ale dermului, care sunt acoperite de substanta adamantină, produs al epidermei.
Dubla lor origine este ilustrată de modalitatea de dezvoltare a dintilor cutanati (placoizi) de la pestil selacieni, cum ar fi, spre exemplu, rechinul. La un astfel de embrion pe suprafața cutanată apar mici papile, care pătrund in epiderm, provenite din țesutul subepidermic. Mugurele dentar se dezvoltă în forma dintelui definitiv și apoi începe să se osifice, fixindu-se în dermult cutanat. Stratul superficial al dermului prin depunerea de săruri de calciu, formează la rindul lui un fel de cement la locul de joncțiune cu partea profundă a dintelui. Spre deosebire de cei al selacienilor, dinții mamiferelor nu iau naștere direct din profunzime apărind mai Intai un mugure epitelial de suprafată, care intr-o altă etapă se va infunda In stratul mijloclu, in mezenchim. Dealtfel, este important de accentuat faptul subliniat încă de la inceputul capitolului si anume că dintele uman este format din tesuturi calcificate, flecare strat avind o origine distinctă si anume: dentina este secretată de odontoblastele papilel dentare de origine mezodermică, smaltul este secretat de adamantoblastele de origine ectodermall, cementul fiind format din țesut conjunctiv înconjurător, prin osificare directă. In a șaptea săptămînă de viață a embrionului uman, epiteliul cavității bucale se infundă în locul unde mai tirziu se vor afla creasta alveolară și dinții, iar în țesutul conjunctiv se formează o lamă numită lama dentară. Pe ea iau naștere în maxilarul superior cât și pe cel inferior, cite 10 umflături, asemenea unor noduri, care se suprapun locurilor în care se vor forma dinții de lapte temporari sau deciduali.
Incepe un lung proces, foarte complicat, care va conduce în final la formarea în întregime a dinților.
Timpul necesar pentru formarea dinților de la prima schiță a coroanei până la formarea finală a virfului rădăcinii, diferă mult, dinții temporari necesitind 3-4 ani, cei definitivi, până la 10 ani. Când coroana a erupt complet, iar dintele și-a ocupat locul pe arcada dentară, formarea rădăcinii nu este încă terminată. La dinții temporari, mai este necesară o perioadă de un an și jumătate doi ani, la dinții permanenți cam 3 ani până la formarea definitivă a rădăcinii, adică până când ea va căpăta un virf bont în care va rămîne numai orificiul care face posibilă trecerea nervilor și vaselor spre și dinspre pulpă.
Anatomia dinților
O dată format, ajuns la maturitatea sa morfologică și structurală, fiecare dinte prezintă o alcătuire anatomică bine definită și o structură cuprinzind straturi diferite. Numai cunoscind anatomia dintelui ne vom putea da mai bine seama de rezistența dintelui în sine, de care, în treacăt fie zis, abuzăm uneori fără rost, de tăria implantării lui ca și de punctele sale slabe care, o dată lezate, vor putea genera carii, inflamații ale părților moi inconjurătoare și alte neajunsuri dentare. Să încercăm o descriere anatomică a dinților:
Fiecare dinte este adăpostit într-un lăcaș osos numit
- Alveola, săpat in grosimea maxilarelor. Dintelui i se descriu 3 părți: coroana, rădăcina și coletul, numit inca și gitul dintelui.
- Coroana se află deasupra alveolei dentare, porți- unea cuprinsă în alveolă numindu-se rădăcină, iar locul de unire al coroanei cu rădăcina fiind gitul dintelui, coletul. La persoanele în virste, ca și la persoanele care prezintă îmbolnăviri ale țesutului de sus- tinere dentar, așa-numitele parodontopatii, datorită retracției gingivale ca și atrofiei simultane a osulul alveolar, rădăcina incepe să devină vizibilă, dintele incepind să se clatine cu timpul. Normal, lungimea rădacinii este de aproape două ori mai mare decât înălțimea coroanei, ceea ce ajută la o implantare bună a dintelui în alveolă, creind astfel una dintre cele mai stabile plrghii biologice.
O caracteristică generală a dinților constă în faptul că fiecare dinte prezintă o porțiune masticatorie cu care participă la procesul de fărimițare a alimentelor. Această porțiune masticatorie este mai redusă la incisivi și canini, devenind tot mai mare de la premolari spre molari, aceștia din urmă fiind echipați cu proeminențe numite cuspizi, separate între ele de șanțuri.
Presiunea exercitată de către alimente asupra dinților se cifrează în medie astfel: 32 kgf la nivelul incisivilor, 35 kgf la nivelul caninilor, 44 kgf la nivelul premolarilor, 47 kgf la nivelul primilor molari și 64 kgf la nivelul celor de al doilea molari.
Fiecare dinte prezintă un contur alcătuit din cîte 4 fete, fiecărei fețe descriindu-l-se în apropierea coletului bombări, care dirijează căderea alimentelor fărimitate la o anumită distanță de tesutul moale înconjurător numit parodontiu marginal și care are deci un rol in protejarea acestuia. Totodată, căzind în apropierea parodonțiului, alimentele exercită și un rol de masaj al mucoasei, stimulind și îmbunătățind schimburile nutritive la acest nivel.
Prin bombarea lor dinții realizează între ei puncte de contact, care, o dată cu virsta, vor deveni linii și, apoi, suprafețe de contact, menținîndu-și rolul de apărare și stimulare a tesutului parodontal. Prin unirea bombării a doi dinți vecini ia naștere un triunghi cu virful in dreptul bombărilor și baza la nivelul gingiilor, baza fiind reprezentată prin așa-numita papila inter-dentară.
Punctele de contact impiedică pătrunderea alimentelor printre dinți prevenind astfel îmbolnăvirea papilei interdentare. In același timp, ele transmit presiunea masticatorie de la grupul de dinți ce realizează la un moment dat masticația, la toți dinții arcadei respective, solicitarea fiind transmisă parodonțiului tuturor dinților, care, in acest mod, va fi stimulat, preluindu-se sarcina maximă de la nivelul unui dinte sau grup, de către toți dinții arcadei, repartizindu-se astfel forta masticatorie, inclt ea nu va deveni distructivă, ci stimulativă. Dinții pot avea o rădăcină, așa cum au incisivii, caninil, premolarii inferiori și, uneori, al doilea premolar superior, două rădăcini așa cum au primul premolar superior și, uneori, și al doilea premolar superior și trei rădăcini, așa cum au maselele sau molarii. Cit despre măseaua de minte sau molarul de minte, acesta poate avea o rădăcină, două, trei, patru sau chiar cinci rădăcini de cele mai variate forme și dimensiuni. Rădăcina dinților, găzduită în alveola dentară, este inconjurată de un ligament denumit ligament alveolo-dentar. Intre dinți, alveola dentară și ligamentul alveolo-dentar există o perfectă unitate anatomică și funcțională.
Ligamentul alveolo-dentar joacă rolul unei ancore sau al unui hamac, în sensul că permite chiar unui dinte normal o infundare in alveolă de la 0,05 mm pina la 0,10 mm, infundare care se amplifică foarte mult in cazul unei infecții produse la nivelul virfului dintelui, ceea ce antrenează o pierdere a calităților elastice ale ligamentului, dintele, in asemenea situații, devenind mobil.
In ceea ce privește structura dinților, aceștia sunt acoperiți la exterior cu smalt, la nivelul coroanei, smalțul reprezentând cel mai dur component aflat în alcătuirea corpului omenesc.
Rădăcina este acoperită de cement, sub smalt si cement aflindu-se un al doilea strat rezistent și el, denumit dentină.
Camera pulpară, săpată în interiorul dintelui, adăpostește pulpa dentară, bogată În țesut conjunctiv, vase și nervi, fapt care explică durerile atroce care apar în complicațiile cariel dentare, ducind la umflarea pulpei dentare, obișnuindu-se a se spune în acest caz că durerea a ajuns la nerv. Singura comunicare a camerei pulpare cu exteriorul este situată la virful rădăcinii, la nivelul orificiului numit apical prin care intră și ies din dinte numeroase vase și nervi.
Acum cînd am văzut caracteristicile generale ale dinților, să vedem prin ce se caracterizează dentiția copilului și a adultului. Componența numerică a dinților care intră în constituirea dentiției umane poartă denumirea de formulă dentară. Omul prezintă două formule dentare: una ilustrează dentiția de lapte temporară, care apare între 6 luni și doi ani jumătate, cuprinzind 20 de dinți și anume: pe fiecare jumătate a unui maxilar doi incisivi, un canin și doi molari sau masele și dentiția permanentă, avind 32 de dinți, pe fiecare jumătate a unui maxilar existind doi incisivi, un canin, doi premolari și trei molari sau măsele. După cum se poate vedea, dentiția permanentă este mai bogată cantitativ, prezentînd în plus premolari, dar și calitativ, față de dentiția temporară. Virsta eruptiel dintilor permanenti este cuprinsă între 6 și 12 ani, cu excepția molarului de minte care apare la 18, 26, 35 de ani sau niciodată rămînînd inclus în grosimea osului maxilar.
La omul actual dimensiunile dinților se reduc continuu, anumiti dinți avind chiar tendința de a nu mai erupe pe arcadele dentare. Numărul cuspizilor de asemenea se reduce și el. Datorită alimentației ultrarafinate, a preferinței din ce în ce mai mari pe care omul modern o manifestă pentru lucruri proaspete, dinții și mușchii masticatori sunt din ce in ce mai puțin solicitați.
Reducerea continuă a mărimii ca și a numărului dintilor, va face ca etajul inferior al feței să se reducă tot mai mult, fapt care a permis oamenilor de știință să prevadă că omul viitorului va avea cap mare, respectiv creier mare și mai puțini dinți. După cum am văzut, grupurile de dinți reprezintă o foarte mare specializare.
Ele efectuează apucarea, tăierea, sfișierea, fărimitarea și măcinarea alimentelor. De asemenea, dinții au un rol de seamă în pronunțarea corectă a unor sunete, în nuantarea și claritatea lor.
Omul, avind o alimentație mixtă, vegetală și animală, prezintă 4 grupuri de dinți cu formă și funcție diferită. Astfel, incisivii superiori au forma de lopată, de spatula, iar cei inferiori de daltă. Omul preistoric apuca hrana cu dinții. Romanii, ca și vikingii, la festinurile lor copioase, consumau alimentele mușcînd puternic din ele. O dată cu introducerea furculiței și a cuțitului, rolul incisivilor si caninilor s-a redus considerabil. Totodată, masajul pe care în mod involuntar tăierea și sfișierea alimentelor Il exercita asupra gingiilor, s-a redus și el, astfel că o dată cu civilizația, va apare un capitol nou: bolile țesutului de susținere dentar.
Priviți în totalitatea lor, cei 8 incisivi au rolul de a apuca și a decupa hrana. Incisivii centrali inferiori sunt cei mai mici dinți ai omului. Tot din grupul dinților frontali fac parte și caninii, avind forma de pumnal cu 3 muchii sau virf de lance. Au cea mai puternică rădăcină, adevărată cheie de boltă a arcadei dentare. Știind aceste lucruri, ne este mai ușor de înțeles de ce renunțarea la canini prin extracții inoportune, poate atrage mari neajunsuri.
Premolarii au rolul de a zdrobi bucățile mari alimentare în bucăți mai mici, care apoi sunt transferate molarilor, care le mărunțesc pentru a fi trecute în faringe, esofag, stomac și supuse acolo lungului proces al digestiei. Deși alimentele staționează în cavitatea bucală normal cam 15 până la 18 secunde, deci un timp foarte scurt, ele suferă în acest segment al aparatului digestiv transformări. În cavitatea bucală există fermenți specifici pentru glucide, elemente care vor apărea des în paginile cărții, tocmai pentru rolul lor hotărîtor în geneza cariilor. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra apariției dinților temporari și definitivi, dăm alăturat câte un tabel al cronologiilor celor două dentiții umane.
Image by Racool_studio on Freepik
