Analizele medicale sunt ansamblul de procedee, mai mult sau mai puțin complexe, care furnizează informații asupra aspectului și funcționalității diverselor organe sau compartimente ale organismului, ca și asupra gradului de sănătate sau de boală ce afectează organismul în cauză. Analizele medicale sunt foarte variate și asta pentru că tot foarte variată este și funcționalitatea organismului uman, cea mai complexă mașină biologică pe care a creat-o vreodată natura.
Laboratoarele medicale sunt de mai multe profiluri, după cum studiază calitativ și cantitativ diverșii constituenți ai produselor biologice normale și patologice ca sânge, urină, spută ș.a. (laborator clinic), fac vizibilă (vizualizează) structura organelor și țesuturilor (laborator de morfopatologie) sau aspecte mai ascunse ale organismului (laborator de endoscopie), înregistrează potențialele electrice ale inimii (laborator de electrocardiografie) sau ale creierului (laborator de encefalografie). Apoi mai există laboratoare care folosesc diverși agenți ca razele X (laborator de radiologie), radioizotopii (laborator de medicină nucleară) sau ultrasunetele (laborator de ecografie), care pătrund toate din ce în ce mai adânc în tainele corpului omenesc. Diversitatea metodelor de investigare face ca în prezent să existe sute de tipuri de analize medicale.
Unele analize au un caracter obligator (ca cele cerute la intrarea în ser viciul militar, angajarea într-un loc de muncă, obținerea carnetului de con ducere auto etc.), în timp ce altele au un caracter facultativ, cum sunt anali zele care se fac în scopuri de cercetare, privind grupe de oameni sănătoși sau bolnavi din diverse colectivități de muncă, la care se urmărește gradul de Im bolnăvire prin diferite boli, cum este hipertensiunea arteriala, diabetul, cancerul. În afară de aceasta mai există marele grup de analize care se practică În policlinici și spitale, la recomandarea medicilor, care urmăresc stabilirea diagnosticului, ca și evoluția bolii diagnosticate. Examenele morfologice (interpretare de imagini microscopice, radiologie, scintigrafice, ecografice etc.) sunt de primă importantă pentru clarificarea diagnosticelor, deși rezultatele lor au un caracter subiectiv. Aceste informații sunt cu atât mai de încredere, cel care face examenele morfologice este mai competent, cu experiență mai îndelungată. La originea descoperii multor explorări funcționale stau fapte din cele mai emoționante, pentru că descoperitorii au încercat uneori pe propriul lor organism metodele noi, nu lipsite de agresivitate și de pericol pentru acele perioade ale începuturilor. Când în 1918, de exemplu Chevalier Jackson a efectuat prima bronhografie pe om, suflând În arborele bronşic pulbere de bismut cu ajutorul bronhoscopului și când cu ani mai târziu, Šicard opțiunea prima bronhografie cu o soluție de lipiodol, aceștia au fost considerați de con- frații contemporani niște extravaganți într-ale medicinii căutând originalitatea eu orice preț. Iată însă că bronhografia ca metodă de diagnostic s-a impus ulterior și asta grație extraordinarelor servicii pe care le-a adus diagnosticului. Tot goană după originalitate a fost etichetată și intervenția lui Küssmau. care în 1918 a făcut prima esofagoscopie unui înghițitor de săbii, care și-a asumat riscul ce decurge din această explorare, pentru ca asta esofagoscopia să devină o metoda curentă de disgnemann, care În 1922 demonstrat la vremea sa și germanul Wilhelm Tot un original a fost considerat pe el însuși posibilitatea efectuării cateterismului cardiac, introducându-se într-una din venele periferice un cateter, respectiv un tub foarte subțire, elastic, pe care apoi l-a propulsat – și cu alte riscuri pentru acea epocă! – până la inimă, făcând astfel prima angiografie din lume, explorare de prim ordin în cardiologia moderni. Să ne imaginam numai ce ar fi devenit diagnosticul anumitor boli de inimă fără aportul acestei metode! Mai mult decât atât, progresul uimitor făcut în ultimele decenii pe tărâmul chirurgiei cardiace se datorește în parte multiplelor metode de explorare funcțională a inimii și vaselor.
Apelul la analize, ca și apelul la medicamente, este grevat În mare parte de psihologia bolnavului, de cultura sa medicală de experiența sa proprie în domeniile semnalate și de încă alți factori. Există ,analizofili“, oameni care-și fac mereu analize, prescrise de cele mai multe ori de ei înșiși, convinși fiind că pe această cale își ,supraveghează“ buna funcționalitate a organismului. La polul opus întâlnim ,,analizofobii“, adică cei care în general nu cred în medicină și implicit în analize. Într-o situație similară ne aflăm și din punctul de vedere al poziției față de medicamente. La un pol se situează „farmacofilii“ care se îndoapă cu medicamente, luate adesea în contul automedicației, medi camente în care cred cu convingere, în vreme ce la alt pol se află „farmacofobii“, care nu au nici o încredere în medicamente și care se eschivează să le ia, chiar atunci când medicul curant le recomandă cu insistență.
Există anumite arii în lume, unde s-a creat chiar o adevărată modă a excesului de analize, constând în practicarea periodică a așa-numitei baterii de analize sau a „check-up”-ului cum ti spun autorii de limbă engleză („check-up“ însemnând în această limbă ,,verificare“). Dar, acest check-up nu asigură decât falsă securitate celor în cauză și chiar medicilor care le recomandă vreme se abdică de la principiile gândirii clinice. Este indiscutabil mult mai utilă o depistare orientativă do pe poziții clinice, decât să se practice această depistare haotică ce caracterizează check-up-ul și care constă în mitralierea bolnavului cu analize și explorări funcționale de tot felul, multe din ele nu numai inutile, ci și primejdioase. Răspunsurile pe care le dau analizele nu au sens decât dacă acestea sunt cerute de clinician, în vederea unei probleme diagnostice de urmărire sau cercetare. Analizele nu ,, vorbesc decât dacă sunt , întrebate”. Or, acest grai nu-l înțelege decât clinicianul, după cum tot el este cel care știe să pună întrebările. Nu trebuie uitat nici costul diverselor analize, care uneori nu este deloc de neglijat. Excesul de analize 1l dovedesc impresionantul număr de 17 milioane de analize efectuate într-un singur an în Municipiul București, ceea ce traduce mai degrabă rutină decât exigentă și competență. Atât analizele, cit și rețetele au o dublă finalitate: pe de o parte se ape loază la ele din motive bine justificate, impuse de necesități de diagnostic sau terapeutic și, pe de altă parte se apelează tot la ele din considerente psihologice, de substituire a diagnosticului clinic. În acest sens, analizele și rețetele inde plinesc nu numai un rol medical, ci și unul securizant și această protecție nu privește pe bolnav, ci pe medic, care în felul acesta se pune la adăpost de „uzura“ pe care i-o pricinuiește bolnavul, respectiv dialogul prelungit pe care îl necesită consultarea bolnavului, ca și explicarea terapeuticii administrate. Este pe deplin demonstrat de pe pozițiile psihologiei medicale că dacă un medic recomandă prea multe analize și tratamente prea complicate, el face acest lucru cel mai adesea nu spre a veni în ajutorul bolnavului – așa cum am fi ispitiți să credem la prima vedere, ci spre a se disculpa față de sine însuși pentru că nu a fost în stare, sau poate uneori n-a vrut, să lege o relație autentică, fructuoasă cu bolnavul. Se uită astfel, din nefericire, că dialogul intim și cuprinzător cu bolnavul constituie temelia acestui meșteșug nobil care este medicina.
Indiscutabil, ,laboratoarele sunt templele viitorului”, după cum a precizat genialul Louis Pasteur, dar tot atâta dreptate avea si marele nostru clinician Iuliu Hațieganu, când a afirmat că ,bolnavul greșește când vine cu un diagnostic de laborator, dar greșește în același timp și medicul care, fără un examen clinic și numai pe baza datelor do laborator își construiește diagnosticul”. Fără îndoială, laboratorul este departe de a ne da diagnostice gata făcute, după cum susține un mare clinician francez, Guy Laroche, și ar fi o mare greșeală ca să i le ceară. Laboratorul nu înlocuiește studiul direct al bolnavului, ci completează acest studiu, îl clarifică și adesea îl rectifică. Și, În sfârșit, un alt mare clinician, germanul H. Bürger, condamnând acest ,diagnostic cu harponul” cum numește el procedeul mitralierii bolnavului cu diverse analize, precizează că dacă vrem să apreciem justețea unui diagnostic, nu vom acorda premiul întâi celui stabilit prin metode complicate, ci vom spune că cel mai bun diagnostic este acela care se apropie cel mai mult de adevăr și care este stabilit cu mijloacele cele mai simple și mai puțin obositoare pentru bolnav“.
Pe baza examenului clinic, clinicianul este singurul care decide utilitatea unor anume analize, care trebuie să fie subordonate examenului clinic. Dacă ne îndepărtăm de la această regulă fie din cauza pacienților (autoexplorare), fie din cauza unor medici prea zeloși, riscăm să facem analize nu numai inutile, dar și dezagreabile și uneori nu lipsite de anumite riscuri. Analiza, oricare ar fi ea, nu are un scop în sine. Ea nu constituie decât un mijloc pentru a se ajunge la diagnostic, ceea ce nu trebuie uitat niciodată, chiar atunci când laboratoarele gem de aparatură de specialitate, care de care mai sofisticată, care riscă să se interpună intre bolnav și medic.
