Insomnia și hipersomnia, de care ne-am ocupat în capitolele precedente, reprezintă desigur evidente tulburări ale somnului, îmbrăcînd uneori aspecte severe sau chiar grave. În afară însă de acestea, mai există încă multe alte tulburări, mai puțin importante în general, unele dintre ele îmbrăcînd uneori un aspect sever, motiv pentru care ne propunem să le trecem și pe acestea în revistă. În categoria micilor anomalii ale somnului intră: tresăririle musculare, vorbitul în timpul somnului, scrîșnitul din dinți și viziunile halucinatorii. Întrucît despre acestea din urmă am mai vorbit, într-un capitol anterior, în cele ce urmează ne vom ocupa de restul dintre ele.
Tresăririle musculare care survin în perioada de adormire și uneori chiar în perioada somnului profund, sînt relativ frecvente, și sînt cunoscute în medicină cu denumirea de mioclonii. Pot fi ușoare sau chiar violente, în această ipostază, trezîndu-ne din somnul cel mai profund. Tot în această ipostază, ele se însoțesc de senzația unei căderi în timpul visului. Miocloniile afectează în special pe indivizii nervoși și de regulă mai sensibili și mai susceptibili. Ele sînt datorate variațiilor bruste de descărcare electrică din creier, neuronii trecînd în acest caz de la o agitație electrică la o alta. Miocloniile se înrudesc mult în aspectul lor cu descărcările electrice din cursul epilepsiei, dar cu toate acestea se înscriu în tabloul comportamentului normal al omului. Vorbitul în timpul somnului sau somnilocviul reprezintă o altă anomalie ușoară, deci benignă a somnului. Această anomalie este și ea relativ frecvent întîlnită, afectînd pe unii indivizi, care sînt în stare de a susține conversații în vreme ce dorm, cu alții în stare de veghe, fără a-și aminti de aceste episoade. În aceiași măsură însă, tot somnilocviul poate surveni în mod spontan, adică fără o provocare prealabilă. Aceștia din urmă par totuși a conversa cu personaje ce apar în visele lor. De regulă, vorbitul în somn se însoțește de ușoare mișcări corporale ca și de o ușoară agitație ce pot fi observate în cursul repaosului somnilocvic. Anomalia de somn la care ne referim, apare de predilecție în timpul somnului paradoxal, sau a somnului ușor, și numai în mod excepțional în cursul somnului profund.
Tot o anomalie ușoară de somn este și scrîșnitul din dinți, anomalie etichetată de medicină cu denumirea de bruxism. Este vorba despre o tulburare anodină, care nu afectează sănătatea celui în cauză, fiind doar dezagreabilă pentru cei din jur. Bruxismul prelungit ridică supiciuni de stări tensionale, motiv pentru care în aceste situații trebuie să consultăm medicul.
In categoria tulburărilor importante și chiar grave de somn intră enurezisul, somnambulismul, narcolepsia, stările de veghe patologice, tulburările de somn de origine nevrotică sau psihotică și sindroamele depresive grave. Cîteva cuvinte despre fiecare dintre ele.
Enurezisul nocturn reprezintă acea tulburare de somn, constînd din emisiuni involuntare de urină în timpul acestei stări fiziologice. Boala este mai frecventă la băieți și mai rară la fete. Cel puțin la băieți între 3-5 ani, poate fi întîlnită într-un procent ce variază între 5-7% iar după alții chiar pînă la 10%. Această tulburare de somn este extrem de rară în cazul adultului. Actul eliminării urinii, deci micțiunea, poate antrena în timpul somnului paradoxal senzatia de a urina sau cel putin pe aceea de a fi ud din diverse motive. In general enure zisul dispare în cursul pubertății. După unu enurezisul face parte dintr-un sindrom mai larg, care se caracterizează în timpul zilei prin hiperactivitate, iritabilitate și un defect pe linie de concentrare. Cauzele acestei tulburări de somn par a fi în majoritatea cazurilor de natură psihologică, ținînd de o modalitate insolită de a atrage atentia celor din jur, ca și de o modalitate tot atît de insolită de protest împotriva normelor educaționale impuse de familie și de școală. Cauzele enurezisului pot fi însă și organice. In general enurezisul este de două feluri: enurezisul așa-zis normal pe care-l întîlnim de regulă pînă la virsta de 4 ani și în mod cu totul predominant la băieți. Enurezisul secundar survine în mod brusc, în cursul adolescenței, uneori chiar la adolescenții foarte tineri, și care n-au mai prezentat această tulburare pînă atunci, Cauzele acestei varietăți de enurezis par a fi tot de ordin psihologic, tinînd de o maturare afectivă, cînd subiectul în cauză caută ca pe calea insolită a acestei tulburări de somn, să-și manifeste protestul față de dificultățile de afirmare a personalității pe care le înregistrează. De asemenea, mai este luată în discuție și eventualitatea absenței unei maturări sexuale. Ceea ce trebuie reținut în legătură cu enurezisul, este că acesta poate avea și cauze organice. Din acest motiv, ori de cîte ori tulburarea semnalată persistă dincolo de limita celor 4 ani, trebuie să solicităm un consult medical, existînd posibilitatea în acest caz a unei malformatii, a unei infecții sau chiar a diabetului.
Somnambulismul, s-a mai vorbit undeva în acea- stă carte, și anume acolo unde abordam condiționările somnului de ritmurile circadiene și nictimerale, despre strînsa dependență a biologiei umane în particular, și a lumii vii în general, de influențele astrale și mai ales de acelea exercitate de astrul solar. Precizam acolo că între orologiile siderale și cele biologice, s-au stabilit în decursul mileniilor strinse raporturi de condi- ționare și interdependență, concretizate în stări de o deosebită varietate. Luna, acest satelit natural al Pămîntului, fiind și ea un astru și nu tocmai neglijabil, din moment ce diametrul ei este de domeniul a 0,27 din acela al Pămîntului, era practic imposibil ca biosfera terestră să nu-i simtă mai mult sau mai puțin pregnant influentele; influențe concretizate în așa-numitele ritmuri selenare. De altfel, acest astru reprezintă încă de multă vreme un simbol ce revine ritmurilor biologice.
Aceasta pentru că luna crește, descrește, apoi dispare, pentru ca după un interval precis de timp să apară din nou. Această eternă revenire la formele inițiale, această periodicitate fără de sfîrșit, fac din acest corp ceresc astrul ce se identifică prin definiție cu însăși ritmurile vietii. Ritmurile selenare, legate de situarea la zenit a lunii, sînt adînc implicate în desfășurarea vieții pe pămînt. În acest sens, de mult se cunoaște faptul că pe anume litoraluri ale lumii și în special din Marea Caraibelor, există o specie de viermi, care ies din bancurile de nisip ale falezei, unde își au culcușurile, doar în nopțile cu lună plină. Pe de altă parte, o floare superbă și rară, cunoscută cu denumirea de Regina florilor sau Regina Victoria, nu-și deschide corola în mod complet, decît numai în nopțile cu lună plină. Un alt exemplu și mai edificator, atestînd prezența ritmurilor selenare pe pămînt, ne este furnizat de o anume situație din zona insulelor Bermunde. În această zonă de pe întinsul nesfîrșit al Atlanticului, și anume în apropierea Mării Sargaselor, există o specie de viețuitoare, din marea familie a creveților. care apare la suprafața apei doar pentru cîteva ceasuri, și asta numai cînd pe cer este lună plină, apariție atît de consistentă și de semnificativă, încît apele îndeobște limpezi din această parte a oceanului planetar, pur și simplu se tulbură, pentru a se limpezi din nou în zori, cînd luna a dispărut de pe cer, și cînd respectivele viețuitoare se retrag în adîncurile apelor. Cunoaștem, de asemenea influența atracției lunare în ceea ce privește producerea mareelor.
Insistăm cu aceste exemple, și vom mai da încă altele, spre a prefața cele pe care le vom spune apropo de această severă tulburare de somn, care este somnambulismul mai ales că nu este străin de influențele selenare, după cum vom vedea mai târziu, și care afectează în jur de 18% dintre copiii între 5-12 ani, ca și pe 1-6% dintre adulți; situație care pune în pericol viața celor în cauză, și care aduce uneori la disperare pe cei din preajma lor, martori ai acestui comportament enigmatic mijlocit de somnambulism. Intrînd în domeniul influentelor exercitate de lună asupra sănătății umane, vom preciza că J. Marchand a semnalat certe asemenea influențe, în studiile sale, în ceea ce privește declanșarea crizelor nervoase în general și a acelora epileptice în particular. Un alt cercetător, H. Rosewater, a observat la rîndul său influențe similare în ceea ce privește apariția insomniilor ca și a altor variate tulburări ale somnului. Cea mai importantă dintre aceste influențe ține însă de lunatism sau somnambulism. Termenul de somnambulism provine de la cuvintele latinești somnus însemnînd somn și de la acela de ambulare însemnînd a merge și desemnează acea tulburare de conștiință de tip crepuscular, care apare în timpul somnului și care se caracterizează prin păstrarea de către cel în cauză a posibilității de a executa acte motorii dintre cele mai complexe ca mersul pe o streașină, pe garduri, pe diverși parapeți sau pe alte lucruri situate la înălțime, și pe care teoretic s-ar putea merge, și toate acestea în timpul somnului. Somnambulii se scoală de obicei în nopțile cu lună plină, de unde și bănuitele influențe selenare, dedicîndu-se după cum am văzut la activități automate dintre cele mai variate și dintre cele mai dificile, totul efectuîndu-se cu ochii deschiși și cu privirea fixă. Spectacolul contemplării unui somnambul în plină criză, este pe cît de impresionant, pe atît de derutant. Se consideră, de către cercetătorii care au aprofundat această problemă, că această stare crepusculară predomină în ceea ce privește sexul la băieți, dar putîndu-se întîlni și la fete. După o perioadă de deambulație, cum denumesc medicii mersul în condițiile somnambulismului, care durează de la cîteva minute la o jumătate de oră, cel în cauză revine în mod spontan la patul său, sau lăsîndu-se în acest scop foarte docil ghidat de către altcineva și, ceea ce este și mai interesant, acuzînd a doua zi o amnezie totală asupra a toate cîte s-au întîmplat în legătură cu persoana sa. Nu există încă pînă la ora actuală un acord unanim, în ceea ce privește recunoașterea substratului etiologic. cauzal, al acestei tulburări de somn. Somnambulismul continuă încă să rămînă o enigmă pentru știință, indiferent de toate studiile efectuate pînă în prezent pe marginea acestei pasionante teme. Nu s-au găsit în cursul acestor studii, caracteristici de structură psihică proprii acelora care devin somnambuli. Nu s-au găsit nici diferențieri din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale. S-a remarcat totuși, că somnambulii năzuiesc cel mai adesea spre un tel pozitiv, în toate enigmaticele lor peregrinări nocturne, aparent haotice, vizînd fie un loc de gratificație al impulsurilor lor, fie un loc de protecție împotriva acelorași imperioase impulsuri. Somnambulismul copiilor, de exemplu, vizează cel mai adesea dorința acestora de a participa la viața nocturnă a adulților. De aci prezența în prim plan a căutărilor lor a camerei părinților. De aici, uneori, dorința de a fugi de acasă, în ipoteza că aceștia se poartă aspru sau tranșant cu ei.
După cum spuneam, entitatea clinică a fenomenului somnambulismului n-a putut fi explicată nici pînă astăzi. Cu toate acestea, specialiștii au izbutit să combată cu temeinice argumente o sumă de opinii preconcepute, care circulau pe marginea acestui straniu fenomen. Astfel, în 1963, un psihiatru american a reușit să facă o interesantă experiență vizînd 11 lunatici. Re- zultatele acestei experiențe au stîrnit uimire in rindul oamenilor de știință: curbele descrise de curenții electrici cerebrali au indicat că crizele de somnambulism coincideau întotdeauna cu fazele de somn profund, adică cu perioadele practic de inconștiență, cînd omul este scutit de acest vizitator nocturn care este visul. Chiar din primele ore de somn, subiecti supraveghiați din lotul experimental, se ridcau din pat și încercau să colinde prin încăperi, trăgînd după ei conductoarele ce le fuseseră fixate de experimentator. Mergeau cu ochii deschiși, la început nesiguri de ei, apoi ceva mai siguri, de parcă ar fi căutat ceva. Nu dădeau nici o atenție celor întîmplate în preajma lor, și voiau cu orice chip să iasă din încăperea în care erau ținuți. Unii răspundeau la întrebările care li se puneau și se lăsau conduși înapoi la pat, dacă nu găseau singuri drumul de întoarcere. Ceea ce era cu totul impresionant, ținea de faptul că dimineața nu-și mai aminteau absolut nimic de cele întîmplate în cursul nopții. În general, însă, mecanismul care dirijează mișcările lunaticilor n-a putut fi explicat, după cum am precizat mai sus, nici pînă în ziua de astăzi.
Totuși, știm o serie de lucruri foarte importante despre somnambulism. Și anume, că acesta nu este legat de faza somnului paradoxal, așadar de acela cu vise, cum s-a crezut mult timp. De asemenea, se mai știe, că nu există nici o legătură între somnambulism și epilepsie, această din ultimă perspectivă reprezentind secole de-a rîndul o teroare a părinților ce aveau în familiile lor astfel de probleme. Se mai știe, de asemenea, că pentru motive tot necunoscute, somnambulismul dispare de la sine în adolescență. Au fost clarificate în plus și o serie de aspecte legate de compartamentul lunaticilor. Ei prezintă o surprinzătoare agilitate pentru starea în care se află. Totuși, trebuie supraveghiați în cursul incursiunilor lor nocturne, pentru a nu se răni. După opinia acelora care s-au ocupat de această tulburare severă a somnului, este bine ca aceia afectați de această tulburare să nu fie pe cît posibil treziți în mod brusc, ci să lase ca acest lucru să se producă în mod spontan. În caz contrar, riscăm de a le provoca acestora o spaimă, prin faptul că se trezesc în locuri necunoscute. Nu sînt rare cazurile apoi cînd somnambulul se comportă periculos. Se cunoaște, în acest sens, cazul unei tinere englezoaice, care și-a asasinat în cursul crizel atît tatăl cît și mama, pe care i-a luat drept răufăcători, care i-au violat domiciliul. Procesul care a avut loc pe marginea acestui caz, a făcut literalmente senzație. Inculpata a fost în cele din urmă achitată pentru omucidere involuntară.
Unii cercetători condiționează diversele influențe ale lunii asupra biologiei în general, și a aceleia umane în particular, de forța sa de atracție și de particulara sensibilitate a unora față de această atracție. Psihiatrul american, Arnold Lieber, susține convins că între ciclul lunar și agresivitate există o strînsă relație, în special cînd este vorba despre toxicomani, și în speță despre drogați și alcoolici, care, structural prezintă o deosebită labilitate psihică. După cum vedem, acest cercetător amplifică rebutul ce revine influențelor selenare, completîndu-l pe acela clasic revenind somnambulismului, cu aspecte patologice noi. Explicația pe care psihiatrul american o dă acestui rebut, tine de particulara reactivitate a unor indivizi mai labili în fața atracției lunare. ,,Omul, ca și stratul superior al Pămîntului. este constituit din 80% apă, și numai din 20% substante solide” afirmă acesta. Sînt convins- adaugă tot el – că puterea de atracție a Lunii, așa precum exercită influență asupra mării, poate exercita influențe și asupra apei din corpul omenesc. După părerea mea, și aici avem de-a face cu flux și reflux. Deci cu ocazia mareelor, influența lunii asupra noastră marchează un maximum”. Explicația psihiatrului american ne apare ca foarte seducătoare, numai că ea nu ne explică de ce enorma majoritate a oamenilor nu exteriorizează aceste influențe.
În sprijinul teoriei lui Lieber, care susține că luna exercită o acțiune directă manifestă în cadrul unor indivizi, și una latentă în cadrul majorității indivizilor, vin o serie de exemple, pe care el le-a selectat din îndelunga practică umană. Astfel:
Un prim argument ne este furnizat de faptul că în cadrul enormei majorități a femeilor, ciclul menstrual al acestora este în medie de 29,5 zile – luna selenară fiind sensibil apropiată de cea a ciclului, totalizînd 27 zile 7 ore și 43 minute;
Un al doilea argument, ține de faptul că îngrijitorii clinicilor de psihiatrie, susțin că tot pe parcursul lunei selenare și în special în zilele cînd luna este plină, bolnavii din aceste clinici exteriorizează o agitație sporită ca și o neliniște nejustificată;
Și, în sfîrșit, un ultim argument ne este furnizat de pompieri, care susțin că numărul alarmelor este mai mare în cursul noptilor cu lună plină.
Antropologul, Lyall Watson, fără a nega presupunerile psihiatrului Lieber, mai aduce și alte elemente în discuție pentru explicitarea enigmaticelor influențe selenare asupra biologiei umane. Fiecare dintre noi – precizează acesta este un muzeu în permanentă schimbare. Lichidele din corpul uman sînt o imogine fidelă a mărilor începutului lumii. Concentrațiile de substante chimice din sîngele nostru ca și cele de cobalt, magneziu și zinc din țesutul celular, sînt aceleași cu ale mărilor ancestrale. Mai purtăm și astăzi în noi oceanul de atunci, el este cuprins în noi ca o fosilă vie. Și, în fiecare din aceste mici mări, încă se mai dau luptele de acum 3 miliarde de ani. Deși purtați cu dumneavoastră atîtea mărturii ale mărilor, niciuna din acestea nu vă va vorbi despre timpurile străvechi”.
Influențele pe care le exercită luna asupra bio- logiei umane, sînt de altfel de multă vreme intuite. Astfel, cel mai mare medic al lumii medievale, Paracelsus (1493-1541), susținea întocmai ca și psihiatrul din Miami, S.U.A., Arnold Lieber, de care am mai vorbit mai sus, că starea bolnavilor psihici și în special a alienaților se agravează în nopțile cu lună plină, și asta datorită atracției pe care o exercită astrul nocturn asupra creierului. Un fapt și mai interesant în legătură cu această atracție, ne este semnalat de anume atitudini și tradiții, care existau în Anglia secolului al XVIII-lea, cînd se făcea o netă distincție între alienatul, respectiv nebunul socotit irecuperabil, și somnambul sau lunatic, acesta din urmă fiind considerat doar un „Zăpăcit de lună plină“ și, oricum curabil.
Narcolepsia reprezintă o tulburare de somn relativ rară, care se exteriorizează clinic prin triada simptomatică constînd din catalepsie – trezire disociată și halucinații hipnogogice. Ca- talepsia este simptomul de acompaniament cel mai întîlnit, și constă dintr-o pierdere bruscă și spontană a tonusului muscular, care afectează întreg corpul, și uneori numai anumite grupe musculare. Oricum, în stare cataleptică bolnavul nu se mai poate tine în picioare. De altfel catalepsia reprezintă acea stare patologică particulară, întîlnită în unele boli psihice caracterizîndu-se prin rigiditate musculară, care face ca bolnavul să păstreze timp îndelungat, cele mai variate poziții pasive, uneori chiar foarte incomode, fără a le putea corecta prin voință proprie. Narcolepsia se manifestă prin accese de somn irezistibil, accese care survin brusc și durează cîteva minute. În afara acestor accese. mai survine și triada simptomatică de care am vorbit mai sus. Adeseori ele sînt declanșate de o emoție puternică, ce se soldează fie cu un ris exploziv, fie cu o frică paralizantă.
Cum simptomul cataleptic l-am explicat, să facem același lucru și în ceea ce privește simptomul următor al triadei menționate: trezirea disociată. Prin acest simptom înțelegem trezirea spontană din somnul nocturn, păstrîndu-ne întreaga conștiință, dar fiind absolut incapabili de a ne mișca sau de a vorbi. În ceea ce privește halucinațiile hipnagogice, am mai vorbit despre ele în capitolul precedent. După cum am precizat acolo, ele sînt constituite din imagini de regulă bine conturate și uneori dezagreabile, asemănătoare acelora care ne apar în vis și survin în perioada de adormire. Cînd narcolepsia apare de sine stătătoare, așadar ca simptom separat, se exteriorizează din punct de vedere electroencefalografic printr-un traseu identic cu acela care apare în timpul somnului lent. Cînd însă narcolepsia se asociază cu triada de care am vorbit mai sus, sau cel puțin măcar cu unul din simptomele ei, traseul electroence-falografic ne va arăta prezenta unei faze de somn paradoxal, care se instalează chiar la începutul somnului, ceea ce explică tendința la paralizie și la vis – respectiv la halucinațiile hipnagogice.
La unii bolnavi această tulburare de somn reprezintă un fenomen cu totul izolat, independent de diverșii factori exteriori, în timp ce la altii, accesul este declanșat după cum am mai spus printr-un factor emoțional, iar uneori chiar nutrițional.
Stările de veghe patologice reprezintă o altă tul- burare de somn, aceste stări fiind în legătură cu diverse maladii specifice ale sistemului nervos central ca: sechele de la nivelul diencefalului produse de hemoragii cu caracter difuz sau local, de la acest nivel. O altă boală care se poate însoți de stare de veghe prelungită, este și hipomania gravă, boală în care cel afectat poate sta cîteva zile fără să doarmă absolut deloc, pînă ce în cele din urmă survine o stare de epuizare extremă. De altfel, stările de veghe anormală atît din cadrul sechelelor de la nivelul diencefalului, cît și din hipomania gravă, afectează structura somnului normal, în sensul că adormirea este dificilă, somnul propriu-zis întrerupt de mai multe ori în cursul nopții, trezirea fiind precoce. Numai în cazuri extreme, starea de veghe este totală. Stări de veghe pasagere și mai ușoare, produc și foamea ca și nevoia de a urina.
Tulburările de somn de origine nevrotică sînt la rîndul lor destul de frecvente. Psihozele și nevrozele, după cum ne asigură psihiatrii, se însotesc adesea de o reducere cel mai frecvent considerabilă a timpului destinat somnului. De altfel reactiile nevrotice alcătuiesc indiscutabil cauza cea mai frecventă a insomniilor. Nevrozele survin de regulă în contextul unor indivizi care de ani de zile acuză insomnie, stare patologică pe care nevroza o accentuiază, grație senzației de anxietate sau de depresie,. care îi este proprie.
Depresiile grave sînt însoțite de tulburări importante ale somnului, mai ales într-a doua jumătate a nopții, ca și de treziri precoce, situații penibile care îl pun pe bolnav față în față cu tristețea și depresia și care pur și simplu îl copleșesc.
Photo by Yuris Alhumaydy on Unsplash
