Alergia și bolile alergice – Generalități

0
Alergia și bolile alergice

Varietatea bolilor alergice, multitudinea de simptome fenomene prin care se caracterizează, ca și agenții lor cauzali foarte deosebiți de la o situație la alta, se asociază cu frecvența crescută a acestor afecțiuni, semnalată în special în ultimii ani.

Indicele de frecvență a bolilor alergice, variabil în literatura de specialitate, oscilează intre 3 și 20 % din totalul populației, diferențele întâlnite putând fi determinate de tipul manifestărilor alergice, de zona geografică unde evoluează, de factorii ambientali, de loturile studiate.

Frecvența crescută a bolilor alergice este și consecința unei reactivități deosebite a organismului față de un mediu înconjurător complex, variat ca structură, din ce în ce mai ,,poluat“, solicitând noi și noi mecanisme de apărare.

Interesul crescut pentru patologia alergică și necesitatea unor intervenții prompte, corecte și eficiente, impune capitolul de boli alergice în tematica medicinei pentru familie.

De aceea, scopul principal al materialului de față este elucidarea noțiunilor parțial intrate în vocabularul curent, uneori într-un sens impropriu, redarea conținutului real și punerea la dispoziție a unui ghid sumar, în acord cu nivelul cunoștințelor de biologie predate în școala generală.

Istoria alergiei este cea a evoluției științei, comportând remanieri dinamice, interpretări corelative și uneori noi fundamentări.

Prezentată de von Pirquet în 1906 ca ,,o capacitate alterată de reacție a unor indivizi la contactul repetat cu un antigen“, în 1922 alergia este considerată „un răspuns imunologic anormal la o expunere antigenică normală“.

Din cele două definiții nu putem ști ce este alergia, căci ne aflăm în fața a noi termeni la fel de ermetici și care pun noi și noi întrebări și anume: ce este un răspuns imun? ce este un antigen? ce este un răspuns imun anormal?

Vom preciza întâi interrelația dintre organism și mediu, definită ca relație sau funcție imunitară.

Funcția imunitară se situează printre principalele procese care tind să asigure homeostazia organismelor evoluate, mai simplu spus, să asigure menținerea individualității și integrității lor biologice. Acest echilibru intre organism și mediu se asigură prin două modalități de reacție și anume: reacția față de structuri așa-zise ,jantigenice“ străine organismului sau devenite străine prin alterarea și denaturarea unor structuri proprii (reacție fată de ,,non-self“) și reacția de conservare, de păstrare a antigenelor (structurilor proprii) prin creșterea toleranței imunologice față de „self“.

Cele două laturi ale funcției imunitare sunt consecința intervenției unui întreg sistem dotat cu activități complexe, care acționează într-o anumita succesiune, sistem ale cărui reacții se înregistrează codificat, păstrându-se în celule cu funcții particulare, numite celule cu memorie imunologică.

Tolerând structurile proprii (self), răspunsul imun al unui organism este de fapt modul specific de reacție a acestuia față de structuri chimice diferite de cele ale componentelor sale, față de substanțe străine lui (non-self).

Aceste substanțe străine sunt recunoscute, captate, neutralizate sau inactivate și apoi eliminate din organism într-o succesiune si întrepătrundere de reacții și fenomene, care toate în complexitatea lor realizează răspunsul imun.

Răspunsul imun are o componentă determinată genetic numită imunitate naturală ereditară, care se completează cu imunitatea dobândită, câștigată, consecință a lungii experiențe de contact și echilibru cu „agresorii“ din mediul ambiant. Complexitatea fenomenelor impune analizarea lor în funcție de diferiți parametri a căror importanță trebuie pusă în valoare individual.

Astfel, dacă se analizează factorii față de care se realizează funcția de apărare a organismului, imunitatea este specifică, atunci când reacția este adresată unui anume tip de antigen și este nespecifică, atunci când modul de răspuns este același, indiferent de tipul de agresiune. În realitate orice răspuns imun are atât un grad de specificitate, cât și de nespecificitate, motiv pentru care întrepătrunderea tuturor factorilor care generează reacțiile de apărare (imunitare) este deosebit de complexă. Analizarea lor în detaliu necesită relatări foarte ample.

Se poate spune cu certitudine că funcțiile imunitare specifice și nespecifice sunt îndeplinite grație sistemului imunologic celular (celule cu funcție imunitară) și activității unor structuri răspunzătoare de inducerea acestor funcții și anume organele limfatice. Există organe limfatice centrale (timus activ în viața uterină, amigdale, plăci intestinale Payer, apendice ) și secundare (ganglioni limfatici, măduva oaselor, splină).

Drumul parcurs de antigen până la aceste celule și organe nu este tocmai simplu; el este facilitat de alte elemente ce stau de ,,veghe“ în calea agresorilor și care intervin prompt, inițiind lanțul răspunsului imun specific. Această primă etapă identică sau comună la orice agresiune antigenică denumită reacție imunitară nespecifică, este realizată prin intervenția a numeroși factori (celule și substanțe variate).

Deși mult mai amplu decât a fost prezentat, cu verigi funcționale care se succed și se întrepătrund, răspunsul imun normal poate fi schematizat astfel: inițierea oricărui răspuns imun este făcută prin pătrunderea în mediul intern al antigenului. Acesta este captat de macrofage (celule de strajă la porțile de intrare), este „prezentata celulelor imun-competente. Această primă etapă numită captarea antigenului este un proces care se îndeplinește cu prețul unor modificări atât ale antigenului, cât și ale macrofagului, care suferă așa-zisa activare prin antigen. Complexul macrofag activat – antigen ajunge la celulele imun-competente, celule ce fac parte din grupa mare a limfocitelor T și B, determinând aici modificări imuno-chimice soldate cu activitatea lor. Limfocitele T au rol în răspunsul imun celular imediat de produșii lor de secreție (limfokine), ca și în pătrunderea în memorie a contactului antigenic. Limfocitele B îndeplinesc funcții în răspunsul mediat de anticorpi serici (imunoglobuline), produsul de secreție al diferitelor serii de limfocite B.

Finalul normal al ciocnirii dintre antigen și celulele sistemului imun este rezultanta unor fenomene biologice deosebit de ample, în urma cărora antigenul, recunoscut ca non-self este neutralizat, inactivat, distrus și eliminat.

În acest mod se realizează rolul protector față de organism, concomitent cu înregistrarea codificată pe celulele T, dotate cu funcție de memorie a amintirii contactului cu un anume antigen. Aceste semnale memorizate vor fi elementele ce vor servi la recunoașterea mai rapidă a aceluiași antigen la un nou contact, ceea ce va ușura și amplifica reacțiile normale de apărare. Dacă ceea ce am descris ca șir de reacții inițiate de un prim contact cu un antigen se definește ca un răspuns imun primar, lanțul de fenomene lansat la noul contact cu același antigen este răspunsul imun secundar, mai prompt, mai amplu, diferit calitativ prin tipul și mai ales prin cantitatea anticorpilor secretați de celulele formatoare.

Cunoscând parțial ce este un răspuns imun, trecem la a doua întrebare: ce este un antigen?

Am văzut că un antigen este un agent capabil să inducă în organism un răspuns imun specific, urmat de formarea de anticorpi serici (Ig) sau și numai de limfocite T activate, cu factorii lor de secreție limfokinele.

Dacă acesta este răspuns imun față de orice contact și nou contact antigenic, unele antigene particulare denumite alergene induc pe lingă tipurile comune de anticorpi și unii anticorpi particulari, tot din clasa imunoglobinelor (IgE, IgG).

În interacțiunea dintre alergeni și anticorpi intervine ceea ce se cheamă specificitate (numai un anume tip de antigen reacționează la anticorpii specifici lui la un contact repetat).

Din punct de vedere chimic alergenele sunt substanțe cel mai adesea macromoleculare, de natură proteică, polizaharidică sau lipoproteică. Tot antigene pot fi și unele substanțe formate din molecule mici, care singure nu induc secreție de anticorpi, dar care prin cuplarea cu unele proteine endogene capătă calități imunogene (inductoare de anticorpi). Aceste tipuri de antigene numite incomplete sau haptene au deci calitatea de a provoca fabricarea de anticorpi în funcție de condițiile care le favorizează cuplarea cu proteine din organism. Așa devin antigenice unele medicamente, care necuplate cu proteinele nu sunt inductoare de anticorpi specifici.

Având structură de macromoleculă (antigenele complete) sau micromoleculară (antigenele incomplete, haptenele) o cantitate mare și foarte variată de substanțe sunt antigenice. Astfel: factori variați ai mediului ambiant (praf de casă, polen, pene, peri de animale, alimente, medicamente, mucegaiuri, bacterii, virusuri, ciuperci etc.). Antigenele care au capacitatea de a induce anticorpi serici specifici de tip IgE sunt numite generic alergene și își datoresc modalitatea de interacțiune specifică cu anticorpii unor părți structurale numite grupări determinante sau determinanți antigenici. Aceștia sunt de obicei multipli și reprezintă numărul de cuplare cu anticorpii. Gruparea determinată poate fi aceeași sau variabilă, fapt ce asigură cuplarea cu un singur tip de anticorpi sau cu mai mulți.

Așadar noțiunile despre antigen și rolul lui ușurează deslușirea particularităților răspunsurilor imune nespecifice și mai ales specifice.

De aici putem traversa o nouă etapă a înțelegerii relației dintre răspunsul imun și alergie, căci vom vedea mai departe că alergia nu este altceva decât un răspuns imun anormal.

Ce este un răspuns imun anormal? Prin ce se caracterizează și este vorba de un răspuns imun anormal unic sau există mai multe deviații de la ceea ce știm despre reacția imună normală?

Răspunsul imun normal este o reacție de apărare a organismului, care se desfășoară prin evenimente declanșate de pătrunderea antigenului în organism, urmată de recunoașterea, inactivarea, degradarea antigenului și, în cele din urmă, eliminarea sau stocarea acestuia. Dereglările oricărei etape succesive a răspunsului imun constituie răspunsuri imune fie incomplete, fie aberante. Ele sunt definite ca răspunsuri imune anormale sau patologice și sunt urmate de acțiuni nocive față de organismul gazdă, căruia fi aduc prejudicii de diferite intensități, până la adevărate stări de boală.

Dacă contactul dintre antigen (de obicei infecțios: microbian, virus, paraziți, ciuperci) și organism evoluează normal, antigenul este îndepărtat și rezultatul este fie împiedicarea procesului de îmbolnăvire, fie dacă acesta a survenit, vindecarea.

Depășind posibilitățile naturale de răspuns, în mod anormal contactul antigen-organism poate să ajungă la următoarele modalități, fiind răspunsuri imune anormale sau patologice.

În sfârșit, cu aceste cunoștințe despre răspunsul imun normal, alergen, răspunsul imun anormal și consecințele sale se clarifică noțiunea de alergie care, în viziunea actuală este o stare de disreactivitate a organismului, o formă deviată de imunitate, un fenomen imunologic special. Se definește atât prin particularitățile antigenelor numite alergene, cât mai ales prin procesele de formare a anticorpilor, fiind un răspuns excesiv de anticorpi specifici, de unde și asimilarea cu starea de hipersensibilitate.

Dacă până curând stările de hipersensibilitate erau diferențiate și clasificate într-o schemă unanim admisă în 4 categorii, amplificarea metodelor și mijloacelor de investigație imunologică a dus la noi clarificări și în acest domeniu. În prezent se admite că stările de boală survenite prin alterări ale funcției imunitare se pot împărți în 6 grupe și anume:

– boli prin reacție anafilactică și atipică (reacție imună de tip I, de tip imediat);

– boli prin reacție imună-citotoxică, citolitică, cu distrucții celulare (reacție imună de tip II);

– boli prin reacții imune cu complexe imune (de tip III);

– boli prin blocarea sau stimularea unor molecule biologic active (receptori, hormoni) prin anticorpi;

– boli prin reacția de hipersensibilitate întârziată, de tip celular, tuberculinic (tip IV);

– boli prin leziuni granulomatoase.

Reacțiile imune-alergice sunt deci foarte variate și impun o atitudine diferențiată și ca diagnostic, și ca tratament. Astfel, în fața unei urticarii, leziune cutanată caracterizată prin erupție maculo-papuloasă de culoare roșiatică (aspect de leziune produsă prin urzicare), care apare brutal și dispare fără să lase urme, schimbându-și sediul în decurs de câteva ore, marea majoritate a celor ce au o asemenea manifestare se adresează medicului alergolog. De fapt, urticaria este rezultanta unor fenomene deosebite, fiind consecința unei eliberări finale nespecifice – neimunologice sau specifice (alergice) de substanțe vase active numite mediatori chimici ca: histamina, serotonina, acetilcolina, leucotrieninele (SRSA).

Acești mediatori, aceiași în numeroase tipuri de urticarii pot fi declanșați de factori etiologici foarte variați cum sunt:

– factori nespecifici – fizici (frigul, căldura, presiunea, efortul, razele ultraviolete), infecțioși, psihici, parazitari sau medicamentoși.

-factori specifici – alergeni diferiți.

Urticaria prin mecanism imun poate fi declanșată în două circumstanțe:

– În stările de sensibilizare atopică și anafilactică;

– în stările de sensibilizare prin formare de complexe imune, atunci când este un element constitutiv al sindromului sau bolii serului.

Așa dar, aceeași finalizare, leziunea urticariană, este de fapt atât de deosebită în ceea ce privește originea și chiar modalitățile prin care are loc eliberarea așa-zișilor mediatori.

Se întelege de ce o urticarie nu este un fenomen simplu, deși este atât de banală, iar rezolvarea ei dă mult de lucru medicului, care trebuie să o privească în toată complexitatea ei.

Urticaria comportă o investigație completă, mai ales când agentul cauzal nu este ușor de depistat din istoricul bolii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here