Acupunctura, metodă terapeutică a medicinii orientale a apărut în urmă cu peste 4000 de ani, ca parte componentă a unui sistem filozofic unitar și integralist, care privește fenomenele sub aspectul lor dinamic, fiecare fenomen aflându-se într-o perpetuă stare de evoluție și transformare. Privită sub aspectul ei medical, această filozofie demonstrează o mare diversitate și complexitate a fiziologiei și patogeniei organismului uman. Originea metodei se pierde în negura timpului. Învăluită într-un aer de legendă, ea este atribuită, ca multe alte descoperiri, împăratului Huang Ti (2 000 i.e.n.) Din ordinul aceluiași împărat s-ar fi scris și primul tratat de medicină tradițională chineză (Nei-Jing), care abordează probleme de filozofie și acupunctură, completate la scurt timp de comentarii cuprinse în volumul Sou-Wen. O lucrare care se remarcă prin deosebita atenție acordată punctelor de acupunctură aparține lui Roang-Fu-Mi (215-282 e.n.) și este intitulată ,,Regula de unu și de cinci”.
La începuturile dinastiei Tang, Sun-Se-Miao scrie o lucrare, în care arată interdicțiile terapeutice în cazul anumitor puncte și modul în care poate fi condusă energia. Primele planșe reprezentând punctele și meridianele de acupunctură apar în epoca dinastiei Song și sunt întocmite de Wang-Wei-Yi, care a făcut în același timp și o statuetă de bronz pe care erau însemnate punctele de acupunctură. Mai târziu, în anul 1425 (epoca dinastiei Ming) apare lucrarea ,,Clasicul curei miraculoase” scrisă de Tchen Houei și cam în aceeași perioadă apare ,,Marele tratat de acupunctură și moxă”, lucrare în 10 volume a lui Yang-Ki Tcheou. În perioada dinastiei Ts’ing apare lucrarea ,,Studiul acelor și moxa” pentru ca mult mai târziu, în anul 1919, să fie publicată o lucrare cu un caracter asemănător intitulată ,,Cunoașterea acelor și moxa”. Cu aceasta, am ajuns la perioada Chinei Populare, când acupunctura a luat un mare avânt, au apărut noi tehnici și s-au înregistrat numeroase încercări de reevaluare științifică a metodei tradiționale. După China, Japo nia este țara care a adus o mare contribuție la dezvoltarea acupuncturii, dar mai ales a tehnicii moxa (Kao). În anul 984 e.n. medicul japonez Yasu yori Tamba a redactat primul tratat de acupunctură din această țară intitulat ,,Ishiu po”.
În epoca noastră, Japonia își aduce o deosebită contribuție la aplicarea electronicii în cercetare și acupunctură. În Europa primii practicieni ai acupuncturii au fost medicii olandezi T. Rhynet (1683) și E. Krampfer (1712). Prima lucrare despre acupunctură publicată în Europa apare În anul 1571 si aparține francezului Harvieu, lucrare care a creat premizele practicării oare cum rudimentare a acupuncturii de personalități medicale celebre ca Laennec, Trousseau, Cloquet, Berlioz, Sarlandière. În anul 1929 diplomatul francez Georges Soulié de Morant, fiind consul francez la Yunan și cunoscând la perfecție dialectul mandarin al limbii chineze, traduce în limba franceză ,,Marele tratat de acupunctură și moxă”, îndemnat fiind de constatarea pe care a făcut-o cu surprindere în cursul unei epidemii de holeră și anume că bolnavii cei mai gravi tratați prin metodele medicinii tradiționale orientale erau salvați în marea lor majoritate, în timp ce pacienții tratați potrivit concepțiilor europene mureau în proporție de peste 50%.
Toate acestea l-au îndemnat pe Soulié de Morant să studieze în continuare bazele medicinii orientale și, după întoarcerea sa în Europa, imediat înaintea declanșării celui de al doilea război mondial, să publice Précis de vraie acupuncture chinoise”, iar în anul 1960, lucrarea în 5 volume „L’acu puncture chinoise”. Menționăm insă că prima lucrare publicată în Franța (unii o consideră mai valoroasă decât cea a lui Soulié de Morant, publicată în anul 1929), aparține consulului francez în China Dabry de Thuersant și a apărut în anul 1863 cu titlul ,,Medicina la chinezi”.
Oricum, după apariția lucrării lui Soulié de Morant, acupunctura câștigă din ce în ce mai mulți adepți în Franța și Europa. Apar numeroase lucrări, unele aducând elemente originale în practica acupunctica. În perioada în care sunt publicate cărțile lui Soulié de Morant, apar și alte cărți valoroase. Auriculoterapia sau acupunctura pavilionului urechii, metodă terapeutică ce nu a fost ignorată în antichitate și care era utilizată încă în timpul lui Hippocrat Orientul Mijlociu și în Europa în Italia și Franța. Astfel, din sec. XVII-lea se păstrează o pictură a lui Hieronymus Bosch de la Muzeul Prado intitulată ,,Grădina plăcerilor”, în care se observă două pavilioane ale urechii traversate în partea superioară a antehelixului de o lance. Acesta este punctul folosit cu succes în tratamentul nevralgiei sciatice, ceea ce dovedește că autorul picturii a transmis astfel un mesaj despre valoarea pavilionului urechii în terapie. După 1950, părintele auriculoterapiei, P. Nogier din Lyon reia pe baze științifice studiul și practica acestei metode terapeutice. Studierea acupuncturii în SUA și în țările Americii de Sud a marcat nouă etapă de dezvoltare științifică a metodei prin acupunctură.
În URSS Spitalul Botkin (Kusova), serviciul de acupunctură este recunoscut prin rezultatele deosebite obținute. În țara noastră acupunctura, introdusă științific după anul 1945 de doctorul I. Bratu (1910-1965), una din figurile de prestigiu ale acupuncturii europene, a fost adoptată de Sfatul științific al Ministerului Sănătății, iar în anul 1959 a luat ființă ,,Cercul de acupunctură” în cadrul Uniunii Societății Științelor Medicale. În tara noastră acupunctura, ca metodă terapeutică eficientă și economică, a încetat să mai fie o mare necunoscută sau un domeniu exclusiv al unor cercuri medicale restrânse.
Interesul crescând al medicilor pentru acupunctură este explicat nu numai prin alternativa pe care o oferă în fata proliferării neîncetate a arsenalului medicamentos, cât și prin eficienta ei într-un perimetru bine definit de patologie. Astfel, se explică decizia luată de Ministerul Sănătății de a organiza cabinete în diferite policlinici din țară. Unele cabinete metodologice, ca cel din București sau din Galați (în cadrul serviciului de reumatologie) reprezintă astăzi și o bază materială pentru învățământ și cercetare. Începând cu anul 1979, Centrul de perfecționare a personalului sanitar superior organizează cu regularitate cursuri de inițiere sau de perfecționare în acupunctură, oferindu-se în acest fel un nivel științific solid al aplicării ei în practică.
Generalități
În ciuda dezvoltării necontenite a tehnicilor terapeutice moderne, acupunctura continuă să ocupe un loc deloc neglijabil în cadrul edificiului medical contemporan. Care este mecanismul de acțiune al acupuncturii asupra organismului uman? Răspunsul la această întrebare îl aflam în conceptul Extrem Oriental despre boală. Ca mică parte a Universului, ființa umană posedă o mică parte de energie primară. Un organism sănătos beneficiază de o circulație armonioasă a energiei în toate sectoarele sale.
Orice alterare a sănătății are drept cauză perturbarea produsă de circulația energiei. Energia umană ,,Tsri” are două componente: una pozitivă (Yang) și alta negativă (Yin), antagonice și complementare. În natură principiul Yang corespunde activității, sensibilității, căldurii, uscăciunii, zilei, luminii, iar principiul Yin corespunde inactivității, atoniei, frigului, umidității, nopții, întunericului.
Câmpurile electromagnetice ale organismului se interferează, creând rețeaua meridianelor de acupunctură, vectori energetici normal aflați în echilibru dinamic în număr de 12 : 6 meridiane Yang și 6 meridiane Yin. Pe traseul meridianelor se găsesc punctele de acupunctură (de circa 1-2 mm²), prin înțeparea cărora poate fi influențată circulația energiei în meridiane și în profunzime a organismului.
Chinezii consideră că boala rezultă dintr-un dezechilibru al componentelor Yin-Yang, iar diagnosticul se fixează conform semnelor acestui dezechilibru. Cu alte cuvinte boala se caracterizează printr-un dezechilibru energetic, mai întâi la nivel local, apoi general, mai ales când energia de care depinde activitatea organului se află în deficit. Modul de acțiune al acupuncturii este neuro-vasculo-hormono-visceral.
Cercetările recente indică traseul influxului pornind din punctul de acupunctură către receptorii periferici, măduva spinării, formația reticulată, trunchiul cerebral, hipotalamusul, talamusul, nucleul caudat, apoi hipocampul și cortexul cerebral. Se știe că, paralel, ca și prin centrul acestor traiecte nervoase, există neurotransmițătorii și neurohormonii, de la ioni până la hormoni, acționând fie asupra organismului în general și chiar asupra sistemului imunitar. Acestea sunt: sistemul simpatic, substanțele endogene morfino-mimetice (endorfinele și enkefalinele), ionii de Ca, Mg etc. S-a emis ipoteza că analgezia indusă prin acupunctură s-ar putea baza pe stimularea secreției de endorfine, care blocând anumiți receptori, ar bloca în același timp transmiterea influxului dureros spre scoarța cerebrală și deci conștientizarea lui. De aici rezultă că acupunctura acționează un sistem fiziologic endogen nespecific, care există în mod normal în organism, în opoziție cu celelalte mijloace exogene de natură fizico-chimică. Altfel spus, acestea sunt mijloacele naturale de care dispune organismul uman și care sunt stimulate de procesele de autoapărare ale acestuia.
Scopul principal al tratamentului prin acupunctură este de a mobiliza de-a lungul meridianelor toate forțele de rezistență ale organismului împotriva factorilor de agresiune induși de boală.
Dezvoltarea actuală a științelor a permis studiul și obiectivarea caracterului bioelectric al organismelor vii. În urma cercetărilor s-a observat că în întreaga lume vie există zone care posedă o conductibilitate electrică cunoscută, zone legate printr-o rețea caracterizată la rândul ei printr-o conductibilitate electrică mai mare în raport cu zonele învecinate. Se naște astfel întrebarea: care este rostul acestor rețele electrice de acces cu dublu sens (dinspre organism spre mediul exterior și în vers)? Răspunsul la această întrebare este faptul că prin rețeaua punctelor și meridianelor utilizate în acupunctură se realizează un fenomen de electroreglare. Electroreglarea constituie substratul primar al funcționalității complexe a organismului, antrenând în alte planuri un schimb de substanță, energie și informație între organism și mediu, schimb realizat prin intermediul puncte lor de acupunctură. Punctele de acupunctură au o acțiune specifică, relativă, asupra viscerelor, mult mai evidentă în cazuri patologice. Sistemul meridianelor și punctelor de acupunctură se află într-o strânsă corelație cu sistemul nervos central și periferic, cu sistemul vascular și limfatic și cu sistemul neuro-hormonal. Organismul uman este un sistem de autoreglare, în care meridianele sunt căile de conducere, punctele aparatul care elaborează informația, iar acupunctura sursa de informație.
